Liturghia Darurilor – rânduiala explicată

Etichete

, ,

Binecuvântarea de început este: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh” ca la celelalte Liturghii, arătând prin aceasta că Vecernia nu este un oficiu distinct, ci prima parte a Liturghiei, luând astfel locul antifoanelor. La Sf. Teodor Studitul, binecuvântarea este cea mică (Binecuvântat este….) pentru a se păstra zice el atmosfera de smerenie şi doliu.

Psalmul CIII , e recitat de cel mai mare, iar odinioară era cântat de întreaga comunitate. Urmează catisma XVIII (psalmul treptelor CXIX-CXXXIII), de o înaltă valoare duhovnicească şi psalmul CXL prin care „jertfa duhovnicească” dobândeşte o coloratură mai penitenţială şi interiorizată. Credinciosul îşi mărturiseşte mâhnirea şi incapacitatea radicală de a face binele prin el însuşi: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă” (PS. CXL,1); „ Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, auzi glasul meu.” (PS. CXXIX,1). Sugerează totodată depăşirea riturilor Legii Vechi prin realizarea lor duhovnicească în cultul creştin; nu mai este nevoie de o victimă pentru sacrificiu, ci fiecare se aduce ofrandă necontenită pe sine însuşi: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.” (PS. CXL)

La stihira Născătoarei care încheie seria troparelor de la „Doamne strigat-am” preotul, precedat de făclii şi de diaconul cu cădelniţa, purcede la Intrarea sa în  Vohodul mic. În aceste zile se face cu Evanghelia. Imnul „Lumină lină” de această dată se citeşte de cel mai mare (sau ecleziarhul). Atribuit Sf. Antinoghen Martirul, imnul afirmă identitatea între lumina Învierii şi lumina „soarelui în trei străluciri”, orientându-i pe credincioşi spre rugăciunea şi doxologia treimică pe care o vor adresa lui Dumnezeu, imitând pe îngeri.

O dată cu Intrarea mică şi ivirea luminii ce însoţeşte acest imn, apare asigurarea mântuirii prin Hristos. Lecturile din Vechiul Testament care sunt o supravieţuire a vechii cateheze prebaptismale, urmează vohodului mic.

Sf. Ambrozie relatează faptul că paremiile citite în Săptămâna Patimilor preînchipuie simbolic suferinţele Mântuitorului în timpul mântuitoarelor Sale Patimi.

La sfârşitul primei paremii, diaconul rosteşte „Înţelepciune!”iar după al doilea prochimen : „Porunciţi!”,adresându-se preotului aşa cum i se adresează şi în alte momente solemne ale acţiunii liturgice.

Iar preotul, perdeaua (dvera) sanctuarului fiind trasă, se întoarce spre popor ţinând în mână o lumânare şi cădelniţa spunând: „Înţelepciune! Drepţi!” şi binecuvântează pe credincioşi strigând cu glas mare: „Lumina lui Hristos, luminează tuturor!”. Această exclamaţie, ca şi altele risipite în oficiile cultului ortodox, nu e de tip monahal, ci ţine de Liturghia de la Sf. Sofia, unde poporul avea obiceiul să intervină prin scurte aclamaţii sau reluând în refren finalul fix al imnelor. Originea sa e de altfel foarte veche pentru că o regăsim într-o inscripţie de pe sfeşnice din secolul IV. Mai mult decât „Lumină lină”, ea sugerează fulgerarea luminii Învierii. Apariţia neaşteptată a luminii, însoţită de aceste cuvinte ale preotului care îi afirmă semnificaţia hristologică şi pascală, reprezintă pentru credincioşii cufundaţi în întunericul „pregătirii”, o scurtă anticipare a luminii ce va străluci la privegherea pascală şi le dă asigurarea că acesta e scopul spre care tinde întregul lor efort ascetic.

„Lumina lui Hristos” despre care e vorba în Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite e, aşadar, şi cea a luminării baptismale. „Străluceşte tuturor”celor care se pregătesc pentru experienţa  fundamentală a vieţii duhovniceşti în această săptămână a Patimilor.

Accentuând o dată mai mult legătura acestei exclamaţii cu „viaţa în Hristos”, Typikonul de la Messina o prescrie numai pentru Liturghia Darurilor mai întâi sfinţite din primele trei zile ale Săptămânii Patimilor, cu alte cuvinte tocmai atunci când comunitatea se pregăteşte să retrăiască cu intensitate maximă Patima lui Hristos.

După citirea celei de a doua pericope din Vechiul Testament, tradiţia rânduieşte cântarea a cinci versete din Psalmul de seară (CXL) începând cu versetul doi: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.”

Deoarece PS. CXL era deja cântat la locul său obişnuit – înainte de Vohod – ne putem întreba care este sensul celei de-a doua cântări a acestor versete. Se poate presupune pe baza anumitor indicaţii că această practică trimite în urmă la primele faze ale dezvoltării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Probabil că în vremea când această liturghie nu căpătase încă solemnitatea şi complexitatea de astăzi, ci consta în administrarea Sf. Împărtăşanii la vecernie, aceste versete erau cântate ca imn al Sfintei Împărtăşanii.

Tipicul Sf. Sava expune un ritual  deosebit de frumos: la acest moment, protopsaltul înaintează în mijlocul bisericii şi intonează versetul doi al PS.CXL, în timp ce corurile şi adunarea rămân în prosternaţie adâncă iar preotul începe să tămâieze din belşug altarul, diaconul stând în faţa lui cu o lumânare în mână. Corul repetă versul în timp ce protopsaltul se prosternează, apoi acesta intonează versetele 1,3,4 alternate în acelaşi fel cu versetul 2, timp în care preotul însoţit de diacon, tămâiază cele 4 laturi ale altarului. Se cântă trei metanii mari, în timp ce preotul termină tămâierea iconostasului şi a poporului de pe solee.

Practica de astăzi diferă puţin, în sensul că preotul intonează aceste versete alternând cu cântarea versetului 2 la strană.

„Jertfa tămâiei” îşi primeşte întreaga amploare graţie lui „ Să se îndrepteze”.

Legarea la aceasta a metaniilor îngăduie punerea în relief a „jertfei duhovniceşti” reprezentate de tămâie. Prosternarea credincioşilor, căinţa şi străpungerea lor sunt în definitiv o transpunere penitenţială a „înălţării mâinilor” de care vorbeşte psalmul. Înălţarea mâinilor şi prosternarea erau odinioară cele două poziţii fundamentale ale rugăciunii creştine, dar uzul liturgic a abandonat-o puţin câte puţin pe cea dintâi în favoarea metaniei, care exprimă mai bine inima înfrântă şi smerită (PS. L,17), necesare realizării jertfei duhovniceşti. După „Să se îndrepteze”, adunarea face cele trei metanii mari obişnuite la sfârşitul slujbelor din Postul Mare, subliniind astfel distincţia între partea vesperală şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite propriu-zisă după care diaconul începe ectenia mare.

Cele două ectenii pentru credincioşii ce urmează au aceeaşi formă ca şi la Liturghia euharistică, dar rugăciunile în taină ale preotului sunt diferite. În timp ce acolo el se ruga să fie vrednic să aducă jertfa fără de osândă şi spre iertarea păcatelor credincioşilor, aici cele două rugăciuni sunt puse în legătură nemijlocită cu Cuminicarea. Cea dintâi dintre ele are un stil foarte cvadragesimal: ea cere mai puţin iertarea păcatelor, cât curăţirea de patimi, care sunt „păcatul” devenit obişnuinţă. Ea subliniază totodată semnificaţia Cuminecării ca susţinere a efortului de redresare şi restaurare duhovnicească întreprins în timpul Postului Mare:

„Dumnezeule Cel mare şi lăudat, Care  prin moartea de viaţă făcătoare a Hristosului Tău, din stricăciune la nestricăciune ne-ai mutat, liberează toate simţurile noastre din amorţirea patimilor punându-le lor povăţuitor bun cugetul cel dinăuntru; ochiul să fie ferit de toată vederea vicleană şi auzul nestrăbătut de cuvintele deşarte, iar limba curată de vorbe necuviincioase. Curăţeşte buzele noastre, cu care Te lăudăm pe Tine Doamne, fă ca mâinile noastre să fie ferite de faptele rele şi să lucreze numai cele bine-plăcute Ţie, toate mădularele şi gândurile noastre întărindu-le cu harul Tău…”

Cea de-a doua rugăciune ne pregăteşte pentru Ieşirea cu Sf. Daruri: „Căci iată, Preacuratul Lui Trup şi de viaţă făcătorul Sânge, în acest ceas intrând, va să se pună înainte pe această masă de taină , fiind înconjurat în chip nevăzut de mulţimea oştilor îngereşti. Şi ne dăruieşte nouă, fără de osândă, împărtăşirea cu acestea, ca printr-însele luminându-ne ochiul gândului nostru, fii ai luminii şi ai zilei să ne facem”.

Apoi urmează cel mai solemn moment al întregii slujbe: purtarea Sf. Daruri la altar. Din punct de vedere exterior, această ieşire este similară cu Vohodul Mare al Sf. Euharistii, dar înţelesul său liturgic şi duhovnicesc este, desigur, total diferit. Procesiunea aceasta reprezintă o adevărată „teofanie” care anticipează „tainic” a Doua Venire; ca atare, ea trebuie să fie mai măreaţă decât Intrarea Mare obişnuită.

Această „mare” ieşire s-a dezvoltat din necesitatea de a aduce la altar Darurile sfinţite, întrucât la început acestea erau ţinute nu pe altar ci într-un loc special, uneori chiar în afara Bisericii. Acest „transfer” va căpăta, firesc, o mare solemnitate deoarece el exprimă liturgic venirea lui Hristos şi sfârşitul unei zile lungi de postire, rugăciune şi aşteptare, venirea acelui ajutor, a acelei mângâieri şi bucurii pe care au aşteptat-o: „Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată intră Împăratul slavei. Iată jertfa tainică săvârşită de dânsele este înconjurată”.

Procesiunea se face în tăcere absolută, toată asistenţa fiind prosternată cu faţa la pământ. O dată ce preotul reintră în altar corul încheie imnul: „Cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem, ca părtaşi ai vieţii veşnice să ne facem. Aliluia [ de trei ori]”

Imnul se încheie cu întreitul „Aliluia” ce constituie originea imnului Intrării celei Mari, timp în care toţi fac trei metanii.

Singura modificare notabilă a rânduielilor obişnuite până la luminare are loc la înălţare. Preotul nu acoperă atunci vălul ce acoperă Sf. Daruri, ci îşi introduce mâna sa dedesubtul acestuia atingându-l delicat şi spunând:

„Cele mai înainte sfinţite Sfintele Sfinţilor!” Numai după aceasta ridică acoperământul şi purcede la frângerea, amestecarea şi Cuminecarea clerului şi a credincioşilor ca de obicei. Această particularitate apare în toate documentele şi evidenţiază bine caracterul general al celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, unde totul trebuie să fie învăluit şi înconjurat de mister.

Ultima particularitate a Liturghiei Darurilor e rugăciunea amvonului care diferă de cea obişnuită. Ea joacă un rol hotărâtor în celebrare, fiindcă precizează semnificaţia Cuminecării în Postul Mare. Totodată este un rezumat al întregii spiritualităţi a Triodului în cele două dimensiuni majore ale sale: lupta împotriva patimilor şi pregătirea în vederea Paştelui.

Apolisul sau încheierea este comună cu cea a Liturghiei euharistice. În timpul psalmului XXXIII preotul împarte credincioşilor anafora (antidoron) iar cei ce s-au Cuminecat merg să bea apă sfinţită.

Gb, Importanţa liturgică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri.

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite – istoric

Etichete

, , ,

Sfântul Simeon al Tesalonicului ridică originea acestei liturghii până în timpul Apostolilor.

Tot ce ştim în această privinţă, este faptul că există o datină veche de cult, ca în Postul Mare, să se aducă Jertfa cea prea sfântă numai de două ori pe săptămână, sâmbătă şi duminică. Însă erau creştini care cereau împărtăşirea şi în alte zile ale săptămânii. Pentru a se îndeplini aceste cereri, obişnuiau creştinii la început a se împărtăşi miercurea şi vinerea cu Tainele care se sfinţeau mai înainte. De aceea, slujba la care se făcea împărtăşirea în felul acesta, se chema „Liturghia celor mai înainte sfinţite”. E greu să stabilim, cu precizie cronologică, ordinea sau provenienţa şi vechimea acestei liturghii.

E sigur că ea este o instituţie de origine orientală, probabil aghiopolită (din jurul Ierusalimului) sau siriană, sau chiar bizantină, cum cred alţii.

În ceea ce priveşte autorul acestei sfinte Liturghii, tradiţia mai veche este foarte puţin precisă. Tradiţia majorităţii manuscriselor din secolul al XII-lea înainte, păstrată până azi în Liturghierul nostru, pune însă această Liturghie sfântă sub numele uneia dintre cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii, Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), episcopul Romei († 604).

Consfinţind o veche tradiţie a Bisericii, Sinodul din Laodiceea, întrunit în a II-a jumătate a secolului IV, a hotărât, în temeiul canoanelor 49 şi 51 Apostolic, ca în Păresimi să nu se mai săvârşească liturghia şi să nu se mai serbeze pomenirea sfinţilor mucenici decât sâmbăta şi duminica, zile în care, postul fiind mai puţin aspru, se putea săvârşi Sf. Liturghie. Slujba Sf. Liturghii fiind considerată o slujba de bucurie duhovnicească, a încetat, deci, în baza dispoziţiilor prevăzute de cele două canoane de a mai fi săvârşită în zilele Postului Mare. Temeiul hotărârii canoanelor este acela că zilele de post sunt zile de amintire a patimilor şi a morţii Domnului, sunt zile de căinţă, în care nu se face serviciul dumnezeiesc public.

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a fost reglementată de Sinodul Quinisext (692 Constantinopol) prin canonul 52 – a se săvârşi în timpul Postului Mare, în afară de sâmbătă, duminică şi de sfânta zi a Bunei Vestiri.

Aşadar, miercurea şi vinerea – în afară de Vinerea Patimilor (aliturgică), se săvârşeşte o „slujbă de seară specială a Sf. Euharistii”, Liturghia Darurilor. Se oficiază şi în joia din săptămâna a V-a, luni, marţi şi miercuri din Săptămâna Patimilor  precum şi în acele zile ale sfinţilor cu polieleu, care cad în timpul Postului Mare, precum şi în celelalte zile de rând când nu se săvârşeşte liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare.

În zilele de luni, marţi şi miercuri ale Săptămânii Patimilor despre care am vorbit mai pe larg, după săvârşirea slujbei ceasurilor cu Stâlpii Evangheliilor după cum am arătat, urmează Obedniţa iar apoi Vecernia unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, după rânduiala din Triod.

Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sf. Împărtăşanii ce urmează Vecerniei. La începutul dezvoltării sale era lipsită de solemnitatea pe care o are astăzi, aşa încât legătura sa cu slujba zilnică de seară era mai mult decât evidentă. Prima problemă se referă la caracterul vesperal al Liturghiei. În tradiţia ortodoxă, Sf. Euharistie este întotdeauna precedată de o perioadă de postire deplină. Acest principiu general explică faptul că pentru Sf. Euharistie, diferită ca formă de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o oră anume, pentru că timpul săvârşirii sale depinde, în primul rând,de caracterul zilei în care ea urmează a fi săvârşită. Astfel, la un praznic mare, Tipicul rânduieşte o împărtăşanie matinală, deoarece privegherea îndeplineşte rolul postului sau al pregătirii. Pentru un praznic mic, fără priveghere, Sf. Euharistie este mutată la o oră târzie, astfel încât – cel puţin teoretic – în oricare din zilele săptămânii ea trebuie să aibă loc la prânz. În cele din urmă, în zilele în care se rânduieşte un post aspru sau deplin, cazul zilelor de luni, marţi şi miercuri în cauză, Sf. Euharistie se primeşte seara. Biserica rânduieşte în aceste zile, după cum în întreaga Săptămână a Sf. Patimi, o abstinenţă totală de la mâncare, până la apusul soarelui. Zile pline de osteneli duhovniceşti şi fizice, ele sunt luminate de aşteptarea primirii împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât duhovnicesc cât şi fizic; îl transformă în osteneli ce caută spre bucuria Împărtăşaniei de seară.

Într-o epocă recentă s-a creat obiceiul de a transfera dimineaţa celebrarea Vecerniei unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ca în acest fel împărtăşirea să aibă loc la aproximativ aceeaşi oră ca de obicei. Această împărtăşire de dimineaţă în cazul de faţă, a fost privită reticent, în Biserica Rusă fiind considerată de rigorişti ca o încercare de „a-L minţi pe Dumnezeu”, pentru faptul că întrerupea postul aspru, îndulcindu-i spiritul.

Gb, Importanţa liturgică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri.


Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 272 other followers