Vinerea Mare

Featured

Etichete

, , , , ,

Pătimirile Domnului sunt numite de Biserică sfinte, mântuitoare şi înfricoşătoare. Sfinte, pentru că le-a răbdat Cel ce este Sfântul Sfinţilor, Sfinţenia însăşi; mântuitoare, pentru că ele sunt preţul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoşătoare, pentru că nu poate fi ceva mai cutremurător, mai înfricoşător decât ocara, ruşinea şi batjocura pe care făptura le-a aruncat asupra Făcătorului şi Dătătorului de bine, Care pe toate le-a răbdat până la moarte, rugându-se pentru călăii săi.

Slujba Sfintelor Pătimiri începe cu denia celor 12 Evanghelii, care ne aduce aminte de rânduiala primelor veacuri creştine când la Ierusalim creştinii mergeau pe rând la toate locurile Sfintelor Patimi şi citeau cuvintele Evangheliei locului respectiv şi retrăiau înfricoşata dramă. Evangheliile alese de la cei patru evanghelişti se citesc încadrate de citiri şi cântări, care sunt introduceri şi comentarii la textele ce se citesc. În chip firesc acestea stăruie îndelung asupra smereniei negrăite, a chenozei (pogorârii) celei necuprinse de minte, a Domnului.

De asemenea Crucea ocupă un rol important atât în iconomia mântuirii prin care noi am fost răscumpăraţi din blestemul legii, cât şi în frumuseţea (fastul) slujbei deniei. Începutul slujbei recapitulează momentele dinaintea arestării lui Iisus: sfatul lui Iuda cu cei fără de lege şi Cina cea de Taină. Pentru a sublinia caracterul voluntar şi generos al consimţirii Domnului la moarte, cuprins în actul ascultării, imnografii preferă expresii ce iau forma unor adevărate declaraţii neobişnuit de impresionante , cum e de pildă imnul acesta: “O, cum s-a ascuns Ţie adâncul îndurărilor, Maicii în taină a zis Domnul, că vrând să mântuiesc făptura Mea, am primit a muri” sau “Doamne, răbdând toate, aşa ai zis celor fără de Lege ce Te-au prins : De aţi şi rănit pe păstorul, şi aţi risipit cele doisprezece oi, pe ucenicii mei, dar aş fi putut să aduc înainte mai mult decât doisprezece legiunii de îngeri. Dar rabd îndelung , ca să se împlinească cele ce am arătat vouă prin prooroci.”

Am arătat în urmă că după arestarea Mântuitorului în Ghetsimani, acesta este dus la casa lui Ana, socrul lui Caiafa iar mai apoi la acesta din urmă. Procesul religios condus pe rând de Ana şi de Caiafa a scris cea mai tristă pagină din istoria omenirii. Imnografii zugrăvesc expresiv momentul smereniei Domnului: „Cel ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, stat-a gol la judecată, şi a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit” . Totul s-a făcut în grabă, din ură şi cu răutate, Domnul fiind supus celei mai umilitoare batjocuri din partea servitorilor sinedriului, care-L scuipă în obraz, îl bat şi acoperindu-I faţa, îl întreabă zicând: Prooroceşte, cine este cel ce Te-a lovit? Şi multe altele ziceau, hulind împotriva Lui”.( Lc.22, 64-65)Petru, care se strecurase în mulţime în curtea arhiereului,venise să vadă desfăşurarea procesului. Lepădându-se cu jurământ de Domnul şi-a adus aminte de proorocirea Mântuitorului, plângând cu amar „De trei ori tăgăduindu-Te Petru, îndată a cunoscut ceea ce s-a zis lui; dar Ţi-a adus Ţie lacrimi de pocăinţă” .

Înaintea lui Pilat, Iisus este găsit nevinovat, ba chiar vrea să-L achite. Însă legiuitorii lui Israel şi poporul cel necredincios s-au arătat mai împietriţi decât pietrele şi „au pironit pe Cruce pe Domnul, Care a tăiat marea cu toiagul şi i-a povăţuit în pustie; au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană de mâncare” . Însuşi Domnul îi întreabă cu mâhnire şi nedumerire: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţat, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce Mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit” şi încheie „Două lucruri rele a făcut fiul Meu cel întâi – născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieţii, M-a părăsit şi şi-a săpat luişi puţ sfărâmat, pe Mine M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut şi l-a slobozit….. ” Pentru aceasta poporul lui Israil a încetat a mai fi cel ales: „de acum nu te voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi” .

Patimile culminează cu torturile Crucii, flagelare şi batjocură. Hristos absoarbe în El toate nenorocirile lumii, recapitulează umanitatea robită păcatului , ca prin acest act să fie distrusă puterea morţii.

Cântările Triodului prezintă în contextul cosmic suferinţa Domnului: Astăzi s-a spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini s-a încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat, Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane s-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei” .

În acest moment urmează ritualul scoaterii Sf. Cruci în mijlocul bisericii şi înfigerea ei într-un postament, întocmai cum a fost înfiptă Crucea lui Hristos pe Golgota. Jurnalul Egeriei şi lecţionarul armean atestă într-adevăr o venerare solemnă a Crucii la Ierusalim în timpul slujbei din Vinerea Mare, care însă în secolul VII trebuie să fi fost abandonată pentru că nu se mai regăseşte în Kanonarion-ul georgian. Dar ea a rămas, cel puţin simbolic, în ritul bizantin, în slujba Sf. Patimi din această zi, unde antifonul 15 face limpede aluzie la ea. Pe de altă parte, la Constantinopol, în Joia şi Vinerea Mare se proceda la venerarea Sf. Lăncii, în timp ce venerarea Sf. Cruci era deja fixată de multă vreme pentru Săptămâna a IV-a din post. Iudeii considerau Ierusalimul centrul lumii şi această tradiţie s-a menţinut în creştinism, dar a dobândit acum un sens legat de răscumpărare. În centrul Bisericii Sf. Mormânt din Ierusalim se găseşte un „omphalos” (buric) socotit locul exact în care a fost sădită Crucea şi centrul lumii. Venerarea Crucii din Vinerea Mare avea, aşadar, loc virtual în mijlocul lumii iar în oficiul bizantin actual, în care este transpusă a 5-a Evanghelie a Patimii, Crucea e adusă în procesiune până în mijlocul Bisericii. Crucea sădită în mijlocul pământului aduce aminte credincioşilor adunaţi să o venereze că Hristos S-a răstignit de bunăvoie în centru lumii pentru a-i reuni pe cei împrăştiaţi de păcat, în unitatea Trupului Său divino-uman.

Pentru Sf. Atanasie, jertfa lui Hristos pe Cruce a fost deosebit de potrivită, căci este singurul fel de moarte în care mâinile se întind ca pentru a aduna ceva. Întinzându-şi mâinile pe Cruce, Hristos a adunat, aşadar, popoarele despărţite, iudeii şi păgânii, care erau semnul căderii umanităţii sub domnia dualităţii şi multiplicităţii, pentru a le aduce spre cunoaşterea lui Dumnezeu, adică la unitatea centrului exprimată de unirea oamenilor în aceeaşi credinţă şi aceeaşi laudă : „Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce Ţi-ai întins preacuratele Tale mâini adunând toate neamurile care strigă: Doamne, slavă Ţie!” Această adunare a oamenilor evidenţiază şi restaurarea cosmosului dislocat de cădere şi care-şi regăseşte de acum adevăratul său centru în Crucea cu 4 dimensiuni, iradiind prin ea cu strălucirea Învierii. Fiindcă însăşi forma Crucii relevează faptul că Hristos, Mielul înjunghiat, e şi cuvântul creator şi Centrul tuturor lumilor, fără de Care toate lucrurile ar cădea în neant. Jertfa Crucii e punctul culminant al Iconomiei, revelând faptul că în creaţia lumii şi în răscumpărarea ei nu există decât un singur plan divin şi încă de la trecerea iniţială de la nefiinţă la fiinţă, universul a fost rânduit după un plan cruciform.

Înălţându-se între cer şi pământ şi întinzându-şi mâinile pe Cruce, Hristos nu l-a răscumpărat numai pe Adam, ci a circumscris toate dimensiunile spaţiului, arătând că este în acelaşi timp centrul şi axa tuturor lucrurilor şi că în El umanitatea restaurată şi adunată e chemată să se înalţe la Dumnezeu : Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne-ai mântuit pe noi din patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de oameni, şi ne-ai înălţat…” Sf. Chiril al Alexandriei spunea că: Dacă (Hristos) n-ar fi murit pentru noi, niciodată n-am fi fost mântuiţi, niciodată tiranicul imperiu al morţii n-ar fi fost sfărâmat.” În cadrul operei de mântuire, Crucea are, la Sf. Părinţi, un rol capital. Fireşte, acelaşi lucru ni-l spun la rândul lor şi imnografii, dar în alt fel, într-un mod indirect şi mai acoperit. Astfel unele imne prezintă Crucea – centrul Răscumpărării pentru că – după taina cea mai adâncă a rânduielii divine – preţul cu care se putea plăti izbăvirea noastră era numai cinstitul sânge al Domnului. Fără jertfirea acestui sânge, cu alte cuvinte fără Cruce, nu s-ar fi putut plăti adică întregul şi adevăratul preţ de Răscumpărare. Iată, în adevăr, unul dintre imnele care ne strecoară învăţătura aceasta : „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te şi cu suliţa împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor” .

Imnografii cuprind adevărurile Evangheliei îmbrăcate într-o haină artistică. Toată făptura participă la marele eveniment al morţii , iar natura, recunoscând pe Creatorul a toate pătimind, se înfricoşează: „Toată făptura s-a schimbat de frică, văzându-Te pe Tine, Hristoase, pe Cruce răstignit. Soarele s-a întunecat şi temeliile pământului s-au cutremurat. Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate” . Durerea mamei de a pierde fiul este cu atât mai mare cu cât moartea Lui a fost nedreaptă şi nu a fost răsplata unui păcat. În acest sens melozii se străduiesc să redea cât mai evident zdrobirea inimii Maicii Ziditorului: „Pe lemn răstignit văzându-Te, Hristoase, pe Tine, Făcătorul şi Dumnezeul tuturor, ceea ce Te-a născut fără sămânţă, a strigat cu amar: Fiul meu, unde a apus frumuseţea chipului Tău? Nu sufăr a Te vedea răstignit fără dreptate” .

Momentul de tristeţe al făpturii la care participă aşa cum am văzut şi cosmosul, este păstrat de Biserică prin hotărârea zilei de Vineri (a Patimilor) ca zi aliturgică. În această zi, dimineaţa, Liturghie nu se săvârşeşte, pentru că însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele S-a luat de la noi ( Mt. IX,15)

Joia Sfintelor Pătimiri

Featured

Etichete

, , , ,

Aşa cum am arătat mai înainte, primele trei zile ale Săptămânii ne pregătesc pentru Sf. Patimi, având rânduieli asemănătoare: rugăciunea Sf. Efrem Sirul, troparul „Iată Mirele vine”, Sf. Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite precum şi citirea „stâlpilor” Evangheliilor. Acestea ne pun în faţă viaţa şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a înţelege pe deplin lucrarea răscumpărătoare şi negrăita Sa dragoste pentru noi, care culminează în Sfintele Pătimiri.

În ziua de joi a acestei săptămâni, dumnezeieştii părinţi au rânduit spre prăznuire aşa cum indică Sinaxarul zilei: sfânta spălare, Cina cea de Taină, Rugăciunea din Ghetsimani şi prinderea Domnului. De asemenea, în tradiţia Bisericii noastre s-a păstrat ca în această zi să se scoată, Sf. Agneţ, care va fi uscat în săptămâna Luminată (marţi) – împărtăşania de peste an pentru bolnavi în special, precum şi Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir.

După descrierea ospăţului din Betania şi a complotului urzit de sinedriu cu complicitatea lui Iuda, în joia Mare se istorisesc pregătirile în vederea Paştilor.

Paştile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească şi Paştile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Paştile iudaic împreună cu ucenicii săi – Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paştile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom. Au stat mai întâi cu toţii în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum şi au îndeplinit toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Mântuitorul alege pe doi dintre ucenici, pe Ioan şi pe Petru (Lc. XXII,8) şi-i trimite în Ierusalim, spunându-le că vor fi aşteptaţi de un tânăr purtând un ulcior cu apă, care-i va conduce într-un foişor gata pregătit pentru Cină. Tânărul cu ulciorul, care aştepta pe cei doi ucenici la poarta dinspre Răsărit a Ierusalimului , după unii pare a fi chiar Sf. Ioan Marcu (Fapt. XII,12; XV,37)[1]. Marele Atanasie spune că tânărul era Zevedeu.[2] În foişor cei doi ucenici vor face ultimele pregătiri în vederea mesei, conformându-se întru totul instrucţiunilor primite de la Domnul şi păstrând cu stricteţe secretul acelui loc de cei ce voiau să-L prindă.

Cina cea de Taină se începe seara. Ea are un caracter cu totul deosebit. Domnul ştie că peste câteva ore se va despărţi de ucenici şi de aceea o transformă într-un prilej de dumnezeiască învăţătură şi comuniune. Toţi sunt de faţă: Iisus în calitate de gazdă, iar cei doisprezece ca oaspeţi. Înainte de a se aşeza la masă oferă ucenicilor “pilda cea mai concretă de smerenie şi devotament în slujba aproapelui”[3] prin spălarea picioarelor. Episodul spălării este surprins de imnografi într-o formă elogioasă:”…învăţându-ne pe noi smerenia cea bună, s-a încins cu ştergar şi a spălat picioarele ucenicilor, smerindu-se din prisoseala milostivirii”[4] sau “smerindu-Te pentru milostivirea Ta, picioarele ucenicilor Tăi ai spălat, şi spre calea cea dumnezeiască i-ai îndreptat…”[5]

Ucenicii au întristat pe Mântuitorul, provocând discuţia despre întâietate, cu prilejul ocupării locurilor la masă. Pentru aceasta Domnul a spălat picioarele lor, arătându-le că cel ce vrea să fie mai mare, să slujească la cel mai mic. Prin aceasta a vrut să ruşineze pe Iuda. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înaintea celorlalţi apostoli.

Spălarea picioarelor făcea parte din ceremonialul ospitalităţii iudaice şi orientale. Ea era cerută şi de o elementară regulă igienică, deoarece mesenii se aşezau la masă într-o intimitate pe care noi n-o cunoaştem şi nu era plăcut să ai în apropiere un vecin cu picioarele prăfuite, cu părul şi cu mâinile nespălate. Din această cauză, când masa avea un caracter mai intim şi mai solemn şi când era mai prelungită, invitaţii îşi spălau nu numai mâinile, cum cerea Legea mozaică, ci şi picioarele şi capul.

De obicei, serviciul spălării picioarelor îl îndeplinea un servitor, ori o slujnică. Iisus, deşi era gazdă, învăţător şi stăpân faţă de Ucenici, nu se sfieşte să-l facă El Însuşi. Şi El îl face cu solemnitate şi dragoste, conştient de demnitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, de Mesia şi de om desăvârşit: “arătat-a ucenicilor Stăpânul chip de smerenie; că Cel ce îmbracă cerul cu nori, S-a încins cu ştergătorul, şi a plecat genunchii pentru a spăla picioarele slugilor”.[6]

Spălarea picioarelor este, aşadar, exemplu personal de slujire, de iubire şi de smerenie, iar tâlcul ei grăieşte mai mult decât cuvintele înseşi.

Iuda Iscarioteanul, căruia Dumnezeu îi arată aceeaşi dragoste, nutrea gândul diabolic al trădării: “Când măriţii ucenici la spălarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat…”[7]

Iuda nu schiţează nici un gest şi nu rosteşte nici un cuvânt când vede pe Fiul lui Dumnezeu luând “chip de rob” (Fil.2,7), slujind, în loc să I se slujească şi umilindu-Se la picioarele tuturor.

Sf. Ioan Gură de Aur crede că el este Cel dintâi ucenic, căruia Domnul îi spală picioarele şi că, cu acest prilej, stau din nou faţă în faţă îndemnul la pocăinţă şi iubire, cu prietenia inimii şi ura. Pentru Iuda, gestul Mântuitorului constituie, aşadar, o nouă încercare de a-l aduce la sentimente mai bune şi a-l smulge din ghearele diavolului.

În contrast cu atitudinea lui Iuda, care-şi ascunde gândul, este reacţia lui Petru, pripită şi necugetată. Ea arată că „verhovnicul” Apostolilor n-a înţeles tâlcul spălării picioarelor şi n-a simţit întristarea de pe chipul Mântuitorului în timp ce Ucenicii se certau pentru întâietate. Întenţia lui Petru nu e rea în sine, dar ea îl poate despărţi de Domnul, dacă se traduce printr-un gest de nesupunere faţă de voia Lui cea dumnezeiască. Apoi, Petru înţelegând că fără ascultare desăvârşită comuniunea cu Hristos nu este cu putinţă, cere să i se spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul: “…Petru, deîngăduind a fi spălat, îndată s-a plecat dumnezeieştii porunci…”[8]

Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină este o pildă de dragoste şi un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire şi iubire de aproapele: “apropiindu-ne toţi cu frică la masa cea de taină, să primim pâinea cu suflete curate, rămânând împreună cu stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul, şi să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia şi spălând picioarele unul altuia…”[9] Spălarea nu are numai valoarea unei curăţiri legale, exterioare, ci simbolizează purificarea sufletelor. Totodată, ea este menită să realizeze între creştini atmosfera frăţească şi spiritul de jertfă care să ridice în demnitate firea omenească, să topească vrăjmăşiile şi să înmulţească în lume dragostea de aproapele şi binefacerea.

Când lămureşte sensul spălării picioarelor, Mântuitorul arată că unul dintre ucenici îl va vinde, zicând: “cel ce pune mâna împreună cu mine în blid cu cutezanţă”.[10] Îndeamnă din nou pe Iuda la scrutarea conştiinţei proprii şi previne pe Ucenici ca să nu-şi zdruncine credinţa Într-Însul, când toate acestea se vor sfârşi, deoarece El merge spre Patimă cu deplină ştiinţă şi de bunăvoie. Domnul prezisese de mult trădarea unuia dintre Ucenicii Săi şi arătase că drumul Crucii constituie singura cale pentru îndeplinirea planului divin de mântuire a lumii. El arată din nou că trădarea nu era necesară şi face o ultimă încercare pentru convertirea lui Iuda. Nu vrea să-l dea pe faţă cu glas tare, îl cruţă pe vânzător, ca prin tăinuirea aceasta să-i dea din nou prilej de pocăinţă. Hristos preferă să-i înfricoşeze pe toţi, ca să mântuiască pe Iuda[11].

Dar Iuda refuză şi această licărire de iubire divină, şi în loc de căinţă şi remuşcare, el se simte umilit şi se tulbură cu totul , căci nimic nu-i mai supărător pentru cei răi, decât să primească dovezi de iubire de la cei pe care îi urăsc pe nedrept : „îşi descoperă chipul lăcomiei…aleargă la iudei…şi-L vinde ca pe un rob fugar…acum ucenicul a aruncat câinilor cele sfinte; că turbarea iubirii de argint l-a făcut a se întărâta asupra Stăpânului său”[12].

După plecarea lui Iuda, urmează instituirea Sf. Euharistii şi împărtăşirea Ucenicilor cu Trupul şi Sângele Domnului. Acest moment constituie centrul Cinei celei de Taină. În noaptea când a fost prins – deci cu o zi înainte de Paştile iudaic – Domnul a instituit aşadar o adevărată sfântă şi dumnezeiască Taină, oferind credincioşilor un nou şi supranatural mijloc de comunicare cu El. Ea înlocuieşte jertfele Vechiului Testament, Pasha iudaică şi tot cultul Legii Vechi şi inaugurează cultul cel desăvârşit al religiei creştine[13]. Imnografii numesc Euharistia “băutura dumnezeiască”,”paharul cel de veselie”, “băutura nouă, mai presus de cuvânt” (oda 4, stih. III).

După ce a intrat Satana în Iuda, acesta a plecat la arhierei să-L vândă pe treizeci de arginţi: “şi-a întins mâinile fără de lege ca să ia arginţii; cel ce socotea preţul mirelui, nu s-a temut a Te vinde pe Tine, Cel fără de preţ;…şi lepădându-se din ceata Apostolilor, şi aruncând cei treizeci de arginţi…”[14]

La sfârşitul Cinei S-a dus Mântuitorul cu Ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Îi prezice lui Petru lepădarea. După Fericitul Augustin, Mântuitorul i-ar fi prezis de două sau chiar de trei ori lui Petru că se va lepăda. Evangheliştii de fapt relatează unul şi acelaşi fapt, rânduindu-l în contexte diferite. Fapta lui Petru avea să se producă puţin mai târziu: “Petru văzând cele ce se petreceau atunci, de spaimă fiind cuprins, de o slujnică fiind întrebat, s-a lepădat…”[15]

Întreita lepădare a lui Petru închipuie păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu: prima lepădare înfăţizează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise şi a treia întruparea Cuvântului.

În Grădina Ghetsimani, Domnul ne arată, mai ales, firea Sa omenească. El este cuprins de întristare; ia cu Sine pe Petru, Iacob şi Ioan şi le destăinuie tot zbuciumul care-I copleşeşte sufletul. Mântuitorul se cutremură în faţa morţii pe care, neavând păcat, nici ca om nu trebuia să o guste. Pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temându-Se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când s-a întors la ucenici i-a găsit dormind, mustrând pe Petru cel care se arătase mai înainte gata să-L urmeze “în temniţă şi la moarte” (Lc. XXII,33). Întărit fiind de Înger, liniştit sufleteşte, prin puterea rugăciunii a biruit ispita celui rău. Se supune de bunăvoie morţii pe care n-o merita şi merge senin spre chinuri şi răstignire: “Cel Care Isaia mai înainte miel L-a numit vestindu-L, Acela vine spre junghiere de bunăvoie, şi şi-a dat spatele spre bătăi şi obrazul spre lovire cu palmele şi faţa nu şi-a întors de la ruşinea scuipărilor, şi a fost osândit cu moarte de ocară. Toate de bunăvoie le-a primit, Cel fără de păcat”[16]

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luase contact cu Caiafa, cu arhiereii, cărturarii şi cu bătrânii poporului şi stabiliseră arestarea Mântuitorului chiar în acea noapte. Aceştia i-au pus la dispoziţie o parte din garda templului, care era alcătuită din leviţi. Ei au obţinut şi o ceată de soldaţi romani din garnizoana locală – şi au pornit împreună cu câţiva membri ai sinedriului spre Ghetsimani. Ca semn de recunoaştere le-a dat sărutarea: „Te-a sărutat cu vicleşug, ca să Te dea celor fără de lege”, „dat-a sărutare şi a vândut pe Hristos”.[17] Trădarea este acum un fapt consumat şi se arată în toată oribila ei ticăloşie. Iuda se bizuia pe bunătatea Învăţătorului. Le-a dat semn pentru că „de multe ori Domnul, fiind înconjurat de iudei, a trecut printre ei fără să-L vadă”.[18]

Şi s-ar fi putut întâmpla şi atunci aceasta, spune Sf. Ioan Gură de Aur, dacă Hristos  ar fi voit. În ceasul vânzării Hristos căuta să-l îndrepte pe Iuda încă. După ce-şi arată puterea Hristos se lasă prins mustrând mulţimea care venise la el cu săbii şi beţe, întocmai ca la un tâlhar. Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Petru a retezat urechea lui Malchus, sluga arhiereului – în semn că arhiereul nu asculta de Lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru spunându-i că un bărbat duhovnicesc nu face uz de sabie, şi-i vindecă urechea lui Malchus. Prinzându-L deci pe Iisus,  L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, socrul lui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei ce cugetau împotriva lui Hristos, fariseii şi cărturarii. Aici s-a întâmplat convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte de cuvintele lui Hristos şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus la Caiafa; aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei ce L-au adus, spune Scriptura,”n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paştile” (In. XVIII,28).

Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci poate o călcare de Lege, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, mutând Paştile, căci ei trebuiau să mănânce Paştile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de Taină că atunci trebuia să mănânce Paştile. El a mâncat Paştile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Paştile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia cu adevărul să vină după preînchipuirea Legii.

Ioan spune că toate s-au petrecut joi şi joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paştile.

Primii creştini atribuiau comemorării anuale a Cinei cea de Taină – numirea de „Paşti”, şi avea loc în Joia dinaintea Duminicii Învierii. Aceasta consta dintr-o masă rituală, care imita Cina şi era însoţită de serviciul Sfintei Euharistii. La primii creştini recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreieşti din seara zilei de 14 Nissan, masă care, la început, purta ea singură denumirea de „Paşti” în sensul propriu al cuvântului. Şi precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga Sărbătoare a Azimelor, care ţinea şapte zile (14 Nissan seara-21 Nissan seara), tot aşa la creştini, ea a trecut de la comemorarea Cinei la cea a morţii şi a Învierii Domnului.

Comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii creştine a Paştilor. În primele trei-patru veacuri, ea preceda ceea ce în literatura teologică de mai târziu se va numi „Paştile Crucii” (adică comemorarea Patimilor). Într-una din omiliile Sale, scriitorul sirian Afraates, din prima jumătate a secolului IV, descriind sărbătoarea Paştilor în timpul său, nu face nici o menţiune despre comemorarea Învierii Domnului. Din descrierea lui rezultă că momentul de căpetenie al sărbătorii era „Cina pascală a Noului Testament”, adică celebrarea Sfintei Cine, cu care începea sărbătoarea creştină, aşa precum sărbătoarea evreiască a Paştilor începea cu masa pascală. Ceva mai mult, vorbind despre noaptea în care a avut loc Sfânta Cină, el o numeşte „noaptea pascală”.[19]

Comemorarea Cinei prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nissan a început să dispară o dată cu agapele creştine, prin reglementarea duratei Postului Paştilor. Ea a supravieţuit totuşi multă vreme, prin unele părţi. Astfel, în a doua jumătate a secolului IV, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea o interzice în Asia Mică, pentru că întrerupea Postul Paştilor. Dimpotrivă, în Bisericile latine din Africa de Nord, canonul 29 al sinodului III din Cartagina (397/398) (azi can. 41 Cartagina) o aprobă, ca o excepţie de la ajunare, tocmai pentru că în acea zi se săvârşea „Cina Domnului”[20]. Despre acelaşi obicei pomeneşte şi Fericitul Augustin. În Bisericile din Egipt, prin secolul V, comemorarea Cinei se amână în seara Sâmbetei Păresimilor, probabil, pentru a nu întrerupe ajunarea din zilele Păresimilor, precum ne informează istoricii Socrate şi Sozomen.

Chiar pe la sfârşitul secolului VII, Părinţii Sinodului Trulan (692) sunt nevoiţi să revină asupra dispoziţiei din canonul menţionat al Sinodului din Cartagina (can. 29) şi să interzică întreruperea ajunării prin mesele rituale din seara Joii Patimilor[21]. Aşadar, în primele veacuri creştine Cina Domnului – era numită şi Paşti, Paştile Crucii (moartea Domnului) despre care am vorbit mai sus, şi ai cărei partizani erau numiţi „quartodecimani”[22].

Astăzi, în Biserica Ortodoxă este valabilă reglementarea Sinodului II Trulan  (can.29), postul fiind păzit cu asprime până în Sâmbăta Patimilor.

Canonul de la slujba Utreniei a fost alcătuit de Cosma de Maiuma.

Gabriel Rădăşanu

Sfânta şi Marea zi de Miercuri

Featured

Etichete

, , , ,

Ultima liturghie de pocăinţă din Miercurea cea mare este o încheiere şi pecetluire a întregii lucrări de pocăinţă a postului, arătându-ne ce minuni poate săvârşi ea când se lucrează şi câtă pagubă aduce când lipseşte.

Cumpăna celor două prăznuiri ale zilei: păcătoasa – ucenicul Iuda este răsturnată de pocăinţă. Aşadar tema zilei este pocăinţa. Păcătoasa se află în starea cea mai de jos a căderii: desfrânarea, iar Iuda, în starea cea mai de cinste: ucenic al Stăpânului. Pe aceea, pocăinţa o ridică şi o face mironosiţă; pe acesta, îl coboară la cea mai de jos cădere, îl face trădător şi-l duce la spânzurătoare. Această răsturnare ne umple de teamă şi îngrijorare pentru mântuirea noastră, dar totodată şi de mare încredere şi nădejde, pentru puterea cea mare a pocăinţei, ce ne stă la îndemână. Dar să ne oprim mai stăruitor asupra acestora.

Fariseii şi cărturarii, îndeosebi, şi poporul evreu în general, aveau credinţa că ei, ca popor ales şi chivernisitori ai Legii ce erau, erau destinaţi din oficiu să fie moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Mântuitorul, în repetate rânduri, le-a arătat că această credinţă este greşită. Pilda vameşului şi a fariseului arată tocmai aceasta: un păcătos şi un drept, prin poziţia şi prin faptele lor, îşi schimbă între ei locurile, prin poziţia lor sufletească.

Lucrătorii viei, necredincioşi, deşi la început se bucură de încrederea Stăpânului viei, vor auzi hotărârea: „Se va lua împărăţia de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei” (Mt. XXI,43)

Ucenicul şi păcătoasa pomeniţi în Miercurea Sfântă, arată şi mai deplin acest lucru. Ucenicul cunoaşte mai bine ca oricine pe Domnul său: trăise ani de zile împreună, văzuse atâţia oameni, auzise atâtea învăţături minunate şi cu toate acestea, pentru că s-a lăsat robit de iubirea de argint, a ajuns la pieire veşnică.

Dimpotrivă, păcătoasa cea înstrăinată de Dumnezeu, aducând cu mare căinţă lacrimi şi mir de mult preţ, devine mironosiţă şi pregăteşte spre îngropare pe Domnul, iar lucrul ei se va vesti în toată lumea spre pomenirea ei. (Mc. XIV,9)

Slujba Utreniei ne pune mereu în faţă cele două stări: ale ucenicului şi a păcătoasei; schimbarea cea bună adusă de pocăinţă şi căderea pricinuită de iubirea banilor.

„Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, şi s-a vindecat cu porunca Ta de  mirosul greu al răutăţilor; iar ucenicul cel nemulţumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el şi s-a amestecat cu noroiul, vânzându-te pentru dragostea banilor[2] sau „când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a înţeles ucenicul cu cei fărădelege; aceea se bucura turnând mirul cel de mult preţ, iar el se grăbea să vândă pe cel fără de preţ; aceea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta se despărţea de Stăpânul; aceea se mântuia, iar Iuda se făcea rob vrăşmaşului…”[3]

Când Iisus a venit în Ierusalim în casa lui Simon leprosul, atunci a fost uns cu mir de această păcătoasă ce se afla acolo: „casa lui Simon Te-a încăput, Împărate Iisuse, pe Tine, Cel neîncăput, şi femeia păcătoasă Te-a uns cu mir.”[4]

Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvintele Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de foarte multă căldură. Ce-a îndemnat-o, oare, la aceasta? Dragostea pe care ea a văzut-o că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni. Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia: „Pe Tine, Fiul Fecioarei, cunoscându-te păcătoasa că eşti Dumnezeu, a zis cu plângere, rugându-se, ca una ce făcuse lucruri vrednice de lacrimi, dezleagă-mi datoria, precum mi-am dezlegat şi eu părul; iubeşte-mă pe mine ceea ce Te iubesc, care după dreptate eram urâtă…”[5] sau „Cea cufundată în păcate, Te-a aflat pe Tine liman de mântuire, şi îndată , turnându-ţi mirul cu lacrimi, a grăit : Iată, Cel ce aduce pocăinţa păcătoşilor! Ci mă mântuieşte Stăpâne, din valul păcatului”[6].

Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Cu această sumă, care reprezenta salariul unui lucrător pe un an întreg, se puteau cumpăra şapte mii de raţii de pâine pentru îndestularea săracilor la o masă[7]. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei bun. Iuda nu se gândea însă la săraci când a certat-o. La rândul lor, ceilalţi ucenici erau departe de înţelegerea simbolismului profetic al mirungerii [8]. El face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învrednicit pe femeie de mare cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună Ucenicii înţeleg acum că gestul Mariei constituie o adevărată profeţie şi că iubirea ei simbolizează cultul pe care toţi creştinii îl datorăm lui Hristos [9].

Sinaxarul zilei de miercuri lămureşte în chip deosebit, după Sf. Ioan Gură de Aur, cine era această femeie păcătoasă. Aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa. După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie numită îndeobşte femeia păcătoasă. La Evanghelistul Ioan însă este vorba de altă femeie, care are o viaţă curată, Maria – sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Maria, spre deosebire de cealaltă, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe frumoasele Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi I l-a dăruit Învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgăduieşte vreo răsplată. Într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de argint.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sf. Evanghelişti Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa lui Hristos de a face milostenie. Mai mult, acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când sfântul părinte Hrisostom spune că este vorba de două femei[10].

Sunt unii care spun că este vorba de trei femei: două sunt cele anunţate mai sus, care I-au turnat mir nu cu mult timp înainte de Patimă, iar o a treia cu mult mai înainte de acestea, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; aceasta era şi desfrânată şi păcătoasă. Ea a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul, i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi în sfârşit ei îi dăruieşte Mântuitorul iertarea păcatelor (Lc. VII,50).

Alţii susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul este una şi aceeaşi persoană şi fac din el şi tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale, Maria şi Marta.

Mai aproape de adevăr este susţinerea lui Hrisostom, că sunt două femei care au turnat mir pe Hristos.

Una despre care vorbeşte Evanghelistul Ioan, este Maria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi I-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos, cu 6 zile înainte de Patima sa.

Cealaltă, despre care vorbesc ceilalţi trei evanghelişti, este o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. „turnând femeia mir scump pe domnescul Tău creştet…a cuprins tălpile tale”[11] şi „Cu lacrimi a spălat picioarele Ziditorului cea vinovată în păcate, şi le-a şters cu părul său”[12].

Zbuciumul sufletesc şi tânguirea păcătoasei la picioarele Domnului, ne sunt reliefate de monahia Cassiana în vestita Slavă a stihoavnei: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiţă, şi tânguindu-se a adus mir mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului, şi întunecată şi fără lună pofta păcatului. Primeşte izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoţi cu norii apă din mare; pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune. Ca să sărut preacuratele Tale picioare şi să le şterg pe ele iarăşi cu părul capului meu. Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns. Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel ce ai nemăsurată milă”[13].



Învăţătura veşnică ce rezultă din întâmplările acestei zile nu trebuie nici o clipă uitată. Ceea ce s-a întâmplat cu Israelul de altă dată, cu cărturarii şi preoţii săi, se poate întâmpla şi cu Israelul cel nou, cu creştinii şi cu slujitorii săi: preoţii şi monahii. Nu starea de a fi popor ales, creştin, preot – este mântuitoare, ci răspunsul la această chemare, faptele corespunzătoare chemării, starea lăuntrică, căinţa, smerenia. De aceea, Sf. Părinţi zic adesea: „Mai bine un păcătos smerit decât un drept mândru.”

La sfârşitul postului, pomenirea păcătoasei şi a vânzării lui Iuda are un tâlc îndoit. Mântuirea se lucrează cu frică şi cu nădejde. Cu frică, pentru nestatornicia şi şubrezenia firii omeneşti, cu nădejde în puterea pocăinţei ce ne stă la îndemână şi în nemărginita milostivire a lui Dumnezeu. Şi Iuda putea fi iertat dacă se căia. Ne-o adevereşte păcătoasa cea de mulţi ani, care vărsând mir cu lacrimi s-a izbăvit de puterea răutăţilor şi ne-o va arăta de asemenea şi celălalt ucenic, Petru, căruia, după întreita lepădare, lacrimile cele amare îi vor aduce iertare ca şi păcătoasei.

Miercurea cea mare este întunecată de târgul Iudei şi de hotărârea cărturarilor şi fariseilor de a ucide pe Domnul, precum o spune limpede troparul Ceasului VI din această zi: „Astăzi s-a adunat adunarea cea vicleană, şi a gândit asupra Ta cele deşarte; astăzi Iuda pentru tocmeala ce a făcut şi-a arvunit luişi spânzurare; iar Caiafa şi nevrând a mărturisit că unul pentru toţi ai luat patimă de bunăvoie, Mântuitorul nostru…[14]

Despre fărădelegea săvârşită de Iuda, vorbeşte şi utrenia zilei de marţi, arătând înţelegerea dintre ucenicul necredincios şi mulţimea fariseilor şi cărturarilor: „Ce voiţi să-mi daţi mie şi eu voi da pe El în mâinile voastre?”[15] Aceeaşi trădare a lui Iuda este reluată şi la utrenia de miercuri: „Ce vreţi să-mi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă, ca să-l răstigniţi?”[16]

Deşi trădarea lui Mesia fusese prezisă în Vechiul testament şi deşi Domnul cunoştea mai de mult pe trădător, Iuda nu este deci un predestinat, cum îl prezintă anumiţi teologi protestanţi, care manifestă faţă de el o oarecare compătimire şi care încearcă să susţină că el a îndeplinit un rol necesar în actul mântuirii. Trădarea lui Iuda este deosebit de gravă, având la bază pierderea credinţei în Dumnezeu: „ucenicul cel nemulţumitor, suflând împotriva harului Tău, l-a lepădat pe el şi s-a amestecat cu noroiul”[17]

Izvorul trădării nu stă numai în pierderea credinţei ci şi în iubirea de arginţi, această cumplită desfigurare a caracterului omenesc. Iuda a vândut pentru agonisire de câştig urât, pe Cel fără de preţ şi pentru aceasta a dobândit osânda cea veşnică: „(Iuda)…vânzându-Te pentru dragostea banilor…”[18], „poftind iubirea de argint, a gândit cu vicleşug să Te vândă, Doamne…[19]

Iubirea de arginţi l-a făcut pe Iuda şi vânzător şi jefuitor de cele sfinte: „Iuda, lepădându-se de prietenia lui Hristos pentru aur, mergând a zis mai marilor celor fără de lege: Ce-mi veţi da mie şi eu voi da vouă precum voiţi pe Hristos?”[20]

Trădarea, ca şi apostazia, este ca atare expresia celei mai înfiorătoare decadenţe morale şi religioase. Iuda îşi vinde fără necesitate Învăţătorul şi primeşte în schimb treizeci de arginţi. Iubirea de arginţi a fost orbitoare, primind punga în schimbul Învăţătorului său[21].

Când oferă lui Iuda această sumă, Sinedriul crede că respectă porunca lui Moise, care stabilise că cel ce va ucide fără voie un sclav aparţinând unui iudeu, să-şi răscumpere greşeala achitând  stăpânului păgubit prin fapta sa, treizeci de arginţi (Exod XXI, 32). Fără să-şi dea seama, sinedriul împlineşte însă profeţia lui Zaharia, care anunţase că Hristos va fi vândut pentru această sumă derizorie (XI, 12-13).

Iuda va căuta de acum prilejul cel mai potrivit pentru arestarea Mântuitorului[22], căci se temea de mulţime şi voia să-L piardă când era singur[23].

Pentru fapta cea atât de josnică a ucenicului şi a poporului iudeu, care s-a lepădat de Mesia Cel atât de mult aşteptat, Biserica se va îndolia în toate miercurile din curgerea anului cu post şi cu întristare. Căci păcatul vânzării şi lepădării de Stăpânul nu s-a consumat cu moartea lui Iuda, ci se continuă peste veacuri şi apasă cu aceeaşi greutate şi asupra creştinilor.

În această zi se încheie citirea „stâlpilor” Evangheliilor la slujba ceasurilor (III, VI şi IX). Tot acum încetează a se mai citi Miezonoptica până la Duminica Tomii. Nu se mai fac metanii în biserică după Liturghia Darurilor din această zi.

După o tradiţie veche, în această miercuri, în unele biserici se săvârşeşte Taina Sf. Maslu de obşte, în amintirea ungerii Mântuitorului de către femeia cea păcătoasă, despre care aminteşte Evanghelia şi cântările slujbei din această zi.


Lumina Sfântă

Etichete

,

This slideshow requires JavaScript.

În jurul Sfântului Mormânt, în fiecare an este prezent un număr foarte mare de pelerini, care se înghesuie peste tot, au în mâini lumânări şi aşteaptă nerăbdători având privirile aţintite spre Mormântul Sfânt, să se producă minunea şi să ia lumină. Patriarhul şi întregul sinod înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt şi la fel fac toţi pelerinii clerici. Apoi Patriarhul deschide uşa mormântului, intră înăuntru, ia cu mâinile vata ce se află pe lespedea de piatră, ea fiind de dinainte pusă acolo, aceasta se aprinde dar nu arde şi iese cu lumina afară. În acel moment se aude doar strigătul de uimire al credincioşilor care simt o bucurie imensă la vederea acestei minuni. Patriarhul aprinde un număr de 33 de lumânări  şi 12 candele (de la care iau lumina catolicii) pe care le distribuie către credincioşi. Oamenii se înghesuie să-şi aprindă lumânările de la Lumina Sfântă şi astfel Paştile se transformă într-o sărbătoare a bucuriei, a luminii şi a biruinţei.

Când s-au aprins lumânările, fiecare om este fericit că a primit Sfânta Lumină, toacele de argint încep să bată, clopotele realizate de Constantin cel Mare încep să sune, iar Bisericuţa este înconjurată de pelerini care cântă: ,,Învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, îngerii o laudă în ceruri…” Apoi în altarul Bisericii Învierii urmează să fie continuată Sfânta Liturghie a Sâmbetei Mari. În jurul Sfântului Mormânt se vor auzi în continuare glasurile bucuroase ale credincioşilor şi sunetele puternice ale clopotelor bisericii.

Hristos a înviat!

Etichete

, ,

 Ierusalim, 2014
“Acum toate s-au umplut de lumină,
şi cerul şi pământul şi cele dedesubt…”

În aceste zile strălucitoare, când gândul nostru se îndreaptă către Mântuitorul Iisus Hristos care a biruit moartea şi a dăruit viaţă veşnică celor ce cred în El, ne aducem aminte cuvintele vieţii veşnice pe care Domnul le spunea ucenicilor Săi şi prin ei nouă tuturor:“Puţină vreme mai este Lumina la voi. Umblaţi până când aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul; căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Până când aveţi lumina, credeţi în lumină, ca să fiţi fiii luminii.” (Evanghelia dupa Ioan – XII, 35)
Aceasta este dorinţa noastră, de a părăsi întunericul şi de a ne îmbrăca în haina cea luminoasă pe care a primit-o fiul risipitor, atunci când s-a întors în casa Părintelui celui Bun.
Acum, bucurându-ne de schimbarea veşmântului sufletului prin lucrarea pocăinţei şi prin marele dar al Învierii, cântăm împreună cu Biserica întreagă:

Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm! Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi: Să iertăm toate pentru Înviere! Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.”

Vă adresez din toată inima gânduri bune şi luminoase, urări de sănătate, bucurii duhovniceşti şi pace sfântă!!!

Cu dragoste întru Hristos,
Gabriel Rădăşanu

 

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,939 other followers