Macarie Ieromonahul


Înnoitorul muzicii psaltice româneşti, smeritul ieromonah Macarie(1770-1836), protopsaltul Mitropoliei din Bucureştia fost cel mai vestit „dascăl de musichie”, la începutul secolului al XIX-lea şi un mare ctitor al muzicii noastre bisericeşti.

e0c64_macarie-ieromonahul

Era originar din satul Perieţi, Ialomiţa, născut în jurul anului 1770. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu dragoste de biserică şi cu darul cântării, a deprins muzica psaltică „din mica sa copilărie”. Apoi, împreună cu sora sa, au intrat în nevoinţa călugărească. El s-a călugărit la Mănăstirea Căldăruşani, iar sora sa, Iustina, la Mănăstirea Viforâta. Auzind de numele şi talentul său, mitropolitul Dositei Filitti (1793-1810) l-a adus la Mitropolie şi l-a dat să înveţe carte la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti. Apoi l-a hirotonit preot.

Era cântăreţ desăvârşit şi cunoscător profund al sistemelor de psaltichie veche şi nouă. Muzica bisericească în sistema veche a învăţat, după cum mărturiseşte Macarie însuşi, de la protopsaltul Constantin, „ucenicul dascălului Şerban”, protopsaltul Ţării Româneşti», adică al Mitropoliei Ţării Româneşti, iar în sistema nouă, se ştie, de la Petru Efesiu, în anii 1817—1818.

În 1819 va fi numit dascăl de muzichie, la şcoala reînfiinţată de luminatul mitropolit patriot Dionisie Lupu, pe lângă Mitropolia din Bucureşti, iar mai apoi l-a numit director (epistat) al şcolii de muzică bisericească, înfiinţată de el la mitropolie. În această şcoală se pregăteau grămăticii şi candidaţii la preoţie. Cuviosul Macarie era totodată un călugăr smerit şi sporit în cele duhovniceşti, bun slujitor al Bisericii lui Hristos şi distins orator. Atât cântarea, cât şi predica ieromonahului Macarie erau inspirate de Duhul Sfânt şi se săvârşeau „cu toată evlavia şi dreapta socoteală”.

La porunca mitropolitului Dionisie, ieromonahul Macarie a început opera de traducere din limba greacă a cântărilor bisericeşti în grai curat românesc, acomodându-le cu sufletul şi cântarea poporului nostru. Renunţând la „sistema veche” şi greoaie, el transcrie muzica psaltică pe notaţie nouă, în graiul patriei, uşor de învăţat pentru toţi.

În acest scop a tipărit la Viena, între anii 1822-1823, trei cărţi de cântări bisericeşti „după noua sistemă” şi anume: Teoreticonul, Anastasimatarul, dedicat mitropolitului Veniamin Costachi, şi Irmologhionul. După întoarcerea sa în ţară, „ca un apostol râvnitor” ce era, s-a ostenit să răspândească peste tot noua cântare bisericească, mergând din loc în loc, prin oraşe, prin biserici şi mănăstiri. Până în anul 1829, toate oraşele din judeţele Ţării Româneşti aveau şcoli de muzică în limba poporului, după metoda ieromonahului Macarie; iar cărţile sale au ajuns la toate seminariile şi mănăstirile vremii, din Moldova, Transilvania şi Banat. Însuşi mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, protectorul său, îl numeşte „dascălul şcoalelor româneşti de musichie”.

Cuviosul Macarie Ieromonahul era şi un bun compozitor de cântări bisericeşti şi un „patriot râvnitor”. El este cel dintâi compozitor de imnuri şcolare româneşti. Sunt vestite catavasiile sale de Florii, cântările Sfintei Liturghii şi îndeosebi axioanele închinate Maicii Domnului. Melodia cântărilor lui este liniştită, nesilită şi potrivită. Ea curge lin, ca un izvor curat de apă.

Pentru toate acestea, ieromonahul Macarie este considerat „întemeietorul” şi fondatorul muzicii psaltice româneşti. El a „naţionalizat” muzica psaltică, fără a se depărta de textul original. Adică a curăţat-o de influenţele străine, orientale, şi i-a dat veşmânt nou, autohton. N-a sacrificat nici melodia primită, nici limba românească.

În anul 1829, o dată cu surghiunia mitropolitului Grigorie Dascălul, a fost nevoit şi ieromonahul Macarie să plece din Bucureşti. Poposind în Moldova, mai întâi ajunge egumen la Mănăstirea Bârnova. Apoi se duce la Mănăstirea Neamţ, unde, timp de trei ani de zile, învaţă pe călugări noua cântare bisericească. În anul 1833, ieromonahul Macarie Dascălul se întoarce în Ţara Românească la Mănăstirea Căldăruşani. Apoi, îmbolnăvindu-se, este luat în îngrijire de sora sa, Iustina, stareţa Mănăstirii Viforâta.

 În toamna anului 1836, Cuviosul Macarie Ieromonahul se strămută din viaţa aceasta la cereştile lăcaşuri, pentru a cânta neîncetat cu îngerii măririle lui Dumnezeu.

Opera Ieromonahului Macarie

1. Teoriticonul sau privirea cuprinzătoare a meşteşugului muzichiei bisericeşti, după aşezământul sistimii ceii noao. Acuma întâiaşi dată tipărit în zilele luminatului şi prea înălţatului nostru domn Ioan Sandul Sturza Voevod întru întâiul al domniei sale. Cu voia şi blagoslovenia Prea Osfinţiei Sale Părintelui Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei Kirio kir Veniamin. Tălmăcit din greceşte pre limba românească, de smeritul Macarie Ieromonahul, portarie al Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, dascălul şcoalei de muzichie. Viena, 1823”.

Această carte conţine 30 pagini, plus şase planşe mari cu toată teoria muzicii psaltice: semne, trepte, scări, mărturii, ftorale etc. etc (două planşe pentru scările diatonice, una pentru cele cromatice, alta pentru scările enarmonice, alta pentru scara muştar, nisabur, hisar şi pentru toate celelalte scări (15 la număr).

Ea va fi luată ca bază de plecare, fie că va fi dezvoltată cu noi explicaţii ca la Anton Pann, fie că va fi prescurtată, pentru toţi muzicienii de mai tîrziu.

2. Anastasimatariul bisericesc după aşezământul sistimii ceii noao (şi urmează celelalte ca la Teoreticon). Această carte cuprinde cântările de la vecernia de sâmbătă seara şi de la utrenia de duminică pe cele opt glasuri. Conţine 300 pagini.

Anastasimatarul acesta este tradus în mare parte după cel grecesc al lui Petru Lampadarie (†1777), adus la zi de cei trei reformatori constantinopolitani şi apoi de către Petru Efesiu, care îl şi tipăreşte la Bucureşti, în a sa tipografie, la 1820.

Traducerea acestor cântări nu este atât de servilă, cum s-a afirmat uneori, căci Macarie, care era un om dotat muzical, acolo unde textul nu corespunde ca număr de silabe sau ca accent tonic, completează, stilizează, ajustează,·alcătuind formule şi chiar cântări întregi personale, păstrând însă sistemul cadenţial.

Stilul cântărilor este foarte liniştit, clar, fără dificultăţi de execuţie, cursiv, fără salturi prea mari, nu face abuz de cromatisrne, căci acolo unde vrea să redea prozodic o idee care ar cere o formulă cromatică, Macarie o redă printr-o modulaţie minoră.

Aliluia:

3. „Irmologhion sau Catavasieriu muzicesccare cuprinde în sine catavasiile praznicilor împărăteşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu, ale Triodului şi ale Penticostarului, precum să cântă în sfânta lui Hristos Dumnezeu besearica cea mare…”.(vezi Teoreticonul). Conţine 220 pagini.

În această carte, talentul lui Macarie îşi spune cuvântul, căci nefiind mulţumit cu irmoasele cântării a IX-a, de la Catavasiile majorităţii sărbătorilor împărăteşti care servesc şi astăzi ca axioane praznicale la liturghie, traduse după Petru Lampadarie, Macarie compune el însuşi aceste axioane fără să spună în mod expres că sunt ale lui, ci indicându-le concis: «altul». Aceste axioane sunt compoziţiile cele mai reuşite ale iscusitului dascăl, piese de o rară frumuseţe melodică, ce se cântă şi astăzi absolut neschimbate.

 Au prins aşa de bine în sufletul credincioşilor români, tocmai fiindcă ele sunt suflet din sufletul lor, mistuind în ele influenţele populare cele mai rafinate. În forma aceasta nu se găsesc la nici un popor ortodox.

4. Tomul al doilea al Antologiei după aşezământul cel nou al muzicii bisericeşti. Introdus după cel grecesc pre limba noastră românească de Macarie Ieromonahul dascălul şcoalelor de muzichie a Patriei». În zilele domnitorului Grigorie Dimitrie Ghica Voevod şi ale Mitropolitului Grigorie… În Bucureşti, în Sfânta Mitropolie, 1827. Conţine 431 pagini. (Paginile sunt numerotate cu cifre arabe, de la 1 la 40, iar de la 41 înainte cu litere chirilice; la p. 397 este o greşeală de numerotare).

5. Prohodul DomnuluiBuzău, 1836 (febr. 6). Este tradus şi versificat în româneşte de Macarie, la cererea episcopului de Buzău, Chesarie, care îl şi prefaţează.

*

Acestea sunt cărţile tipărite de Macarie cât a fost în viaţă. De la el însă ne‑au rămas mai multe manuscrise ce se păstrează la Biblioteca Academiei Române. Dintre acestea amintim: Stihirarul, Papadichia, Irmologhion — Calofonicon, Pricesniar, Liturghier, precum şi cântări separate: Canonul Floriilor, anixandare, theotocare, axioane, cântarea Sf. Ambrozie, Cântarea dimineţii, O, prea frumoasă pustie, 

Vai, înnegrite suflet şi multe altele. 

De ce s-a ţinut Macarie, în cea mai mare parte, de originalul grecesc?

În primul rând, se izbea în acţiunea sa, deşi era sprijinit de domnitor şi mitropolit, de opoziţia şi influenţa puternică a grecilor stabiliţi în Principate. Şi, în al doilea rând, el era călugăr şi avea un crez, anume acela că şi cuvintele şi melodiile sunt alcătuite de Sf. Părinţi sub inspiraţia Duhului Sfânt. Deci cântările trebuie păstrate nealterat sau „nestrămutat” şi astfel să se predea şi altora. Şi cu toate acestea, Macarie nu s-a sfiit să completeze, să potrivească şi chiar să compună foarte inspirat capodopere neîntrecute până astăzi.

Dar, indiferent ce provenienţă ar avea melodiile, ele au fost asimilate şi adaptate felului de simţire şi receptare al credincioşilor români de-a lungul veacurilor, căpătând cu vremea şi un specific naţional.

Foarte bine observă aspectul acesta şi profesorul Octavian-Lazăr Cosma, când conchide: „Se pare că, ceea ce apreciem azi că ar fi putut fi fructificat spre a se fi edificat pe multiple planuri, complexul proces de românire al cântărilor religioase depăşea cu mult ţelurile, chiar posibilităţile şi condiţiile epocii lui Macarie. Nu pare exclus ca Macarie, despre care I. D. Petrescu înclină să creadă că n-ar fi cunoscut muzica lui Filotei, a epocii brâncoveneşti, să fi avut motivele sale pentru a nu se apropia de acel filon psaltic, considerîndu-l necorespunzător noilor generaţii, învechit, greoi…”.

Fiind educat în spiritul respectului pentru cultul divin, pentru cântările inspirate, el nu a putut recurge la o schimbare radicală, căci, în fond, după vederile sale, melodiile greceşti nu erau în dezacord cu realităţile eccleziastice româneşti, ci numai cu limba (greacă) în care se oficia cultul.

„Prin impresionanta operă de traducător al cântării bisericeşti într-un moment de răscruce, Macarie Ieromonahul se înscrie în istoria muzicii româneşti ca o personalitate reprezentativă a redeşteptării culturii noastre de la începutul culturii veacului trecut”.

fragmentul „Opera Ieromonahului Macarie” este preluat de la N. Moldoveanu

Un gând despre &8222;Macarie Ieromonahul&8221;

  1. Parintele Macarie s-a apropiat chiar foarte mult de filonul lui Filotei, dovada stau exighisirile mai multor lucrari d’ale acestuia (Vezi Triodul Paisian, p 424 etc). A exighisit cea mai mare parte a tezaurului Românesc din Sistima Veche, inclusiv Canonul Floriilor al dascălului Șărban, paradosit apoi părinților de la Sf Mânăstire Neamț. (vezi aceeași carte, p. 170). Așadar, I. D. Petrescu se afla într-o înșelare. Apoi FILONUL este unul și același în arealul Cultural Bizantin, din care, ne place, nu ne place, facem și noi parte.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s