ANTON PANN


ANTON PANN s-a născut în satul Sliven din Sudul Dunării (Bulgaria), după toate probabilităţile prin anii 1796—1798.Anton_Pann Tatăl său, Pantoleon sau Pandele Petroveanu, era valah de origine, iar mama, Tomaida, grecoaică. Rămânând orfan de tată, mama sa l-a dat să înveţe carte pe lângă dascălul bisericii din sat. Dar n-au stat prea mult acolo, căci din cauza persecutării creştinilor de către turci şi a declan­şării războiului ruso-turc din 1806, Tomaida s-a refugiat cu cei trei băieţi ai săi la Chişinău, unde micul Anton a reuşit, cu isteţimea lui şi cu puţinele cunoştinţe mu­zicale, să se încadreze printre sopranii corului catedralei de aici, după cum însuşi va mărturisi mai târziu, menţionând anul 1810. Ceilalţi doi fraţi au murit în timpul asediului Brăilei, din care cauză Anton cu mama sa se refugiază definitiv la Bucureşti, în 1812, unde imediat a fost angajat paracliser la biserica „Olari” şi apoi cântăreţ II la biserica „Sfinţi” de pe calea Moşilor.

A învăţat muzică bisericească aici la Bucureşti cu Dionisie Fotino şi la şcoala lui Petru Efesiu.

În 1820 s-a căsătorit cu Zamfira Agurezan, cu care a avut un fiu, Lazăr, ajuns preot la biserica „Sf. Visarion” din Bucureşti.

În 1821, în timpul revoluţiei lui Tudor, ca şi Macarie şi mulţi alţii, se refugiază peste munţi, la Braşov, unde rămâne puţin timp protopsalt la biserica „Sf. Nicolae – Schei” şi unde va mai reveni de câteva ori (în 1828 şi 1850—1853).

După liniştirea spiritelor, Pann se întoarce la Bucureşti şi-şi continuă munca pentru românirea cântărilor bisericeşti, începută împreună cu Macarie, dar continuată individual şi, cum vom vedea, cu foarte bune rezultate.

În anii 1826—1827, îl găsim la Râmnicu-Vâlcea, profesor de muzică la Şcoala Epis­copiei, unde a avut elev pe Nifon, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, şi la mânăstirea „Dintr-un lemn”. De aici, împreună cu soţia a doua, „sora Anica”, nepoata stareţei Platonida, ia din nou drumul Braşovului, în 1828. În acelaşi an se întoarce la Bucureşti şi urmează cursurile colegiului Sf. Sava. Acum era şi psalt la biserica Olteni şi profesor de muzică la şcolile naţionale din Bucureşti. În 1837 se desparte de Anica, cu care avusese un băiat, Gheorghiţă, şi o fată, Tinca, iar în 1840 se recă­sătoreşte a treia oară.

În 1842 este numit de Mitropolitul Neofit profesor la Seminarul Sf. Mitropolii (Central)  din Bucureşti, unde va  funcţiona până  la  2 noiembrie   1854,  când  îşi  dă obştescul sfârşit, răpus de o răceală combinată cu un tifos exantematic, contractate la Râureni (Râmnicu Vâlcea), unde se dusese tot pentru răspândirea tipăriturilor sale. A fost înmormântat la biserica Lucaci, unde, mai târziu, Asociaţia Generală a cântăreţilor din România, sub preşedinţia prof. I. Popescu-Pasărea, i-a ridicat un monument ce aminteşte tuturor de „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”.

Opera muzicală bisericească a lui Anton Pann

«Anton Pann îşi desfăşoară munca de „românire” a cântărilor bisericeşti concomitent cu Macarie Ieromonahul. Rezultatele muncii acestuia sunt mai bogate decât ale lui Macarie, în primul rând datorită faptului că, trăind mai mult în secolul al XIX‑lea, a parcurs vremuri mai prielnice artei pe care o servea, dar şi talentului şi sistemului său de adaptare la gustul oamenilor în mijlocul cărora trăia. Munca depusă în domeniul muzicii bisericeşti s-a soldat cu tipărirea a patrusprezece cărţi — fără a mai lua în considerare numărul volumelor şi mai ales retipăririle — dintre care două sunt teoretice, iar celelalte cuprind cântări necesare stranei».

  1. Noul Doxastar prefăcut în româneşte după metodul vechi al Serdarului Dionisie Fotino şi dat la lumină pe acest metod nou, tomul I, Bucureşti, 1841, (322 p.). În prefaţa acestuia dă indicaţii preţioase de prozodie şi interpretare a cântărilor bisericeşti. Cuprinde stihirile şi slavele sărbătorilor împărăteşti şi ale sfinţilor de peste tot anul. Tomurile II şi III le va tipări la Bucureşti, în 1853, şi cuprind Cântările Triodului (127 p.) şi ale Penticostarului (71 p.). Tomiul I este singurul care n-a fost tipărit în tipografia sa, fiindcă în anul 1843 şi-o va înfiinţa şi o va inaugura cu o a doua carte de muzică bisericească (teoretică).
  2. Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică, Bucureşti, 1845—1846 (276 p.), lucrare de teorie muzicală mult mai dezvoltată şi mai explicită decât Teoreticonul lui Macarie.
  3. Irmologhiu sau Catavasier, Bucureşti, 1846, ed. I (216 p.) ·, ed. II, Bucureşti, 1854.
  4. Epitaful sau slujba Înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos   (Prohodul),   Bucureşti,   1846.
  5. Kalofonicon, Bucureşti, 1846.
  6. Heruvico-Chinonicar, tom. I, Bucureşti; 1846 (166 p.); tom. II şi III Bucureşti, 1847. Cuprinde trei rânduri de heruvice, chinonice duminicale şi săptămânale, plus 22 de axioane.
  7. Prescurtare din Bazul muzicii bisericeşti şi din Anastasimatar, Bucureşti, 1847.
  8.  Rânduiala sfintei şi dumnezeieştii liturghii, Bucureşti,  1847 (92 ρ.).
  9. Paresimier care cuprinde cele mai de trebuinţă cântări ale postului mare, Bucureşti, 1847 (89 p.) (răspunsuri la liturghia Sf. Vasile cel Mare, la liturghia darurilor mai înainte sfinţite, ceasurile, pavecerniţa, canonul mare, acatistul, deniile din săptămâna patimilor).
  10. Privigher, Bucureşti, 1848 (Cântări la vecernia cu priveghere de la sărbătorile împărăteşti şi sfinţi mari). În acest an îl găsim pe Anton Pann dirijor de cor la biserica Kretzulescu din Bucureşti precum şi printre revoluţionarii paşoptişti din Craiova şi Râmnicu-Vâlcea.
  11.   Antologia muzico-eclesiastică, Bucureşti, 1852.
  12.   Antifoane ce se cântă la ecteniile serii, dimineţii şi ale Sfintei Liturghii, Bucureşti, 1853.
  13.   Noul Anastasimatar, tradus şi compus după sistema cea veche a Serdarului Dionisie Fotino, Bucureşti, 1854.
  14. La Sfânta Liturghie a Marelui Vasilie şi la Sf. Liturghie a lui Ioan Gură le Aur, Bucureşti, 1854.

La acestea se adaugă retipăririle şi volumele (unele cuprind câte 3 volume).

Nu vom insista asupra cuprinsului amănunţit al acestor cărţi, ci ne vom referi numai la unele chestiuni mai interesante.

De exemplu, Liturghierul din 1847 cuprinde cântări de Anton Pann dar şi de alţi protopsalţi români, ca Iosif Naniescu (antifoanele, răspunsurile), glas 8, axioane etc.

La p. 53 aflăm un „Doamne miluieşte” întreit „cântat în ruseşte de mine Anton Pann, aflându-mă între sopranii armonii eclisiastice, la anul 1810” sau tot la p. 53: „acelaşi reformat grabnic, la anul 1828, aflându-mă cantor în Braşov la biserica cea mare din Schei” sau la p. 54 : „altul prelucrat la anul 1829”.

Ceea ce ni se pare foarte interesant este faptul că în acest Liturghier găsim mici compoziţii bisericeşti ale elevilor interni din Seminarul Sf. Mitropolii, pe care Anton Pann îi încurajează în felul acesta. Ce frumos lucru! Este vorba de cântări uşoare, ca „Doamne miluieşte” simplu sau întreit, precum şi răspunsuri mari pe diferite glasuri, de elevii: Dimitrie Protopopescu, Iancu Niculescu, Nicolae Andronescu, Mantu Ionescu şi Alecu Mirea.

Şi mai interesant este că la p. 77—78 găsim „Doamne miluieşte” recitativ, armonizat în câteva variante de Anton Pann, cu notaţie psaltică, pentru cor mixt (o înlănţuire de acorduri pe treptele principale).

În ceea ce priveşte catavasiile, Anton Pann adoptă forma „syntomon” (scurtă), pe când Macarie adoptase forma „argon” (pe larg), forme pe care le găsim împreună la Petru Lampadarie, ca şi în Irmologhionul grecesc actual. Astăzi se cântă la noi, cu mici modificări, cele tipărite de Anton Pann. Catavasiile Floriilor nu le-a păstrat nici unul nici altul în forma „pre glasul rumânesc” a lui Filotei, ci, cum vom vedea, numai Dimitrie Suceveanu le redă, cu foarte mici modificări.

Acţiunea de „românire” a cântărilor bisericeşti întreprinsă de Anton Pann se deosebeşte cumva de cea a lui Macarie, în sensul că cel dintâi nu a căutat să fie prea fidel melodiilor greceşti originale, poate că şi pentru faptul că nu era monah, ci laic şi încă unul din aceia care, cum îl prinde foarte bine O. L. Cosma, desfăşurând activitatea sa „pe tărâmurile cele mai contradictorii: dascăl şi psalt, ocupându-se de smeritele cânturi bisericeşti, şi cântăreţ „de inimă albastră”, care „împreună cu fiii boierilor pătrunşi de săgeţile lui Cupidon, zice M. Posluşnicu, culegea sau impro­viza inspiraţii poetice, versuri de dragoste, care aveau sa fie mijloacele de convin­gere ale dulcineelor lui Costache Caragea, Bărcănescu etc, apărute în pervazul fe­restrei, în miez de noapte şi în scânteierea lină a razelor de lună, furişate în umbră de nuc” „prezent cu firea sa glumeaţă şi iradiantă la cele mai gălăgioase petreceri în mahalalele capitalei”. Şi totuşi, Anton Pann muncea enorm de mult.

Anton Pann a ştiut să îmbine fericit cultura orientală cu care era familiarizat din copilărie cu tendinţele înnoitoare venite din Apus, fiindcă să nu uităm că acum trupele de operă şi operetă străine se înmulţesc şi la noi.

El era deci cântăreţ de biserică şi rapsod popular, poet de versuri religioase şi politiceşti, creator de literatură bisericească şi literatură populară.

Melodiile bisericeşti ale lui Anton Pann sunt mai scurtate, căci acolo unde nu este mulţumit de originalul grecesc al lui Dionisie Fotino, care trăia tot aici în Ţara Românească, compune el însuşi faceri personale.

Cu simţ estetic dezvoltat, el se preocupă permanent de prozodie, adaptarea liniei melodice la ideea textului românesc. În prefaţa Noului Doxastar, tipărit în 1841, spune: „Acest Doxastar este de neapărată trebuinţă ca să se predea şcolarilor îndată după Anastasimatar. Într‑însul iubitorul de muzică întâmpină tot felul de te­suri (teze, teme) precum de umilinţă, de rugăciune, de plângere, de întristare, de bucurie şi altele… Va şti cum să păzească tonul… va vedea ce fel se glăsuieşte (sic) zicerile cereşti şi cele ce cer suire, cum şi zicerile pământeşti şi câte cer josire şi, cu un cuvânt, va dobândi ideia ca să ştie rosti cu bună întocmire şi zicerea cea mai mă­runtă în fiecare 8 glasuri”.

„…Ascultaţi cu băgare de seamă toate lucrările, ca să le deprindeţi şi cu ifosul lor, adică liniştit, cucernic, mângâios şi dulce, uşor suind şi uşor pogorând, neabătându-vă în niscai adaosuri şi afărături schimonosite, care sunt urâte lui Dumnezeu şi oamenilor. Sârguiţi-vă din toate mai mult ca să învăţaţi buna purtare a glasului, căci nu e învăţat cel ce ştie numai să cânte şi are glas lăudat, ci acela ce ştie a-şi purta glasul ca un instrumentar (instrumentist) iscusit şi meşteşugit la degete”. Într-altă parte tot el spune, cu privire la potrivirea liniei melodice, „şi alţii mulţi s-au încercat la tâlmăcirea cântării bisericeşti, dar n-au făcut decât au ridicat silabele zicerilor străine şi în locul lor au aşezat silabele zicerilor româneşti”. Poate este o aluzie la Macarie sau poate mai degrabă la cei vechi, căci în „Bazul teoretic şi practic…”, tipărit în 1845, îl laudă pe Macarie astfel: „pentru că după mutarea din viaţa aceasta a părintelui Macarie, nu s-au orânduit nici un tâlmăcitor de cântări, nici s-au arătat vreunul ca să ceară a se însărcina cu această slujbă, ce rari oameni o pot îndeplini”. Prin aceasta el recunoaşte meritul cel mare al  lui Macarie de a fi potrivit cum nu se putea mai bine textul românesc la melodiile greceşti. Fraza lui Anton Pann este corectă, cu ambitus mai larg, prozodică şi peste toate acestea mai mult influenţată de folclor.

Anton Pann a căutat să prefacă unele cântări pe ifosul vechi românesc, „pen­tru că muzica bisericească de mult şi-a dobândit caracterul naţional”, pentru a le face mai accesibile şi mai uşor de înţeles. Într-adevăr, acţiunea lui de românire are un caracter naţional şi mai pronunţat, mai progresist.

„Arătaţi-vă fii adevăraţi ai patriei şi lucraţi cele spre folosul neamului, ca nu numai în cele politiceşti să înflorim, ci şi în cele bisericeşti să înaintăm, ca să ne putem lăuda întru toate” (Precuvântarea „Către iubitorii de muze”, din Bazul teo­retic).

Literatul-prozator, compozitorul şi sistematizatorul competent al muzichiei, cule­gătorul neobosit al poeziei populare, creatorul inspirativ (sic) al atâtor conceperi poe­tice şi melodice de caracter şi formă populară sau bisericească”, „Anton Pann re­prezintă strălucita îmbinare a tipului rapsodului popular cu cea a creatorului genial”; cea a interpretului cu cea a compozitorului, cea a literatului cu cea a poetului.

De la el se păstrează în Biserica Ortodoxă Română şi astăzi melodiile tradi­ţionale la Sfânta Liturghie: antifoanele glas 5, răspunsurile glas 5, Tatăl nostru glas 5, Crezul glas 5 şi multe altele.

Alături de Macarie Ieromonahul, Anton Pann a fost cu adevărat omul unui început de veac nou în muzica noastră psaltică. N-a lăsat sub nici o formă să se piardă comoara plină de farmec şi de bogăţie a psaltichiei. A muncit o viaţă întreagă să adune cântările vestiţilor dascăli, le-a tălmăcit şi le-a potrivit cu iscusinţă pentru graiul nostru pe ifosul vechi naţional”.

Deşi Anton Pann avea o concepţie estetică limpede, legând strâns linia melo­dică de conţinutul textului, totuşi acest lucru l-a determinat uneori să construiască melodii cu ambitus prea mare, cu salturi prea mari, mai ales la cântările papadice, ca şi la o serie din cele stihirarice. De aceea nu s-au putut impune, cu toate că el a eliminat din construcţia melodică „figurile externe”, adică maniera ornamentală şi modulaţiile tipic orientale care pătrunseseră şi în cântarea bisericească datorită acelor „cântece exterioare” de origine greco-turco‑perso-arabă, atât de îndrăgite în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor”.

În ceea ce priveşte însă cântările irmologice şi stihirarice din Anastasimatarul său „prescurtat”, catavasiile, svetilnele, doxologiile, răspunsurile la Liturghie, Crezul, Tatăl nostru şi multe altele, Anton Pann serveşte şi astăzi drept model, fiindcă acestea au fost selecţionate şi asimilate imediat, ca şi axioanele lui Macarie, de geniul muzical românesc.

Pe scurt, cum zice Gh. Ciobanu, meritele lui Anton Pann s-ar putea concretiza astfel: a impus definitiv cântarea bisericească în limba română prin numărul său mare de publicaţii în acest domeniu, care cuprinde toată gama de cântări necesare cultului ortodox;  a realizat  o prozodie de toată lauda,  cu  mici exagerări poate, şi a trasat linia de dezvoltare ulterioară a muzicii psaltice româneşti.

Aşa încât, prin tot ce a făcut, Anton Pann rămâne figura cea mai proeminentă a culturii psaltice româneşti din secolul al XIX‑lea.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s