Cântarea Psaltică, eclesiologie şi tradiţie II

Iakov Nafpliotis şi ifosul Bisericii celei Mari a lui Iisus Hristos

Traducere după Broşura „ ΒΥΖΑΝΤΙΝΗ ΜΟΥΣΙΚΗ- ύπο του Πρωτοψάλτου της Μεγάλης του Χριστού Εκκλησίας, Ιακώβου Ναυπλιώτου 1910-1939” a Prof. Dr. ANTONIOS E. ALIZGIZAKIS

2. IFOSUL STILULUI PATRIARHAL AL BISERICII MARI A CONSTANTINOPOLULUI

Patriarhia Ecumenică şi Biserica cea Mare a lui Hristos sunt identice şi concepte interţesute care indică faptul că Biserica Constantinopolului este Biserica Mamă şi „primul scaun” în ierarhia Bisericii Ortodoxe.  Autoritatea îi este evident spirituală şi identitatea îi este autentic Apostolică. În particular, fiecare aspect al fiecărei funcţii derivă direct din sobornicitatea Euharistică şi din tipicul liturgic al Bisericii, care este unic în lume şi ifos axiomatic al Bisericii cea Mare a lui Hristos. Aşadar, conceptul  Patriahiei Ecumenice şi ifosul Sfintei și Marii Biserici a lui Hristos sau ifosul Patriarhal nu sunt categorii naturale sau estetice, adică, nu descriu dimensiuni fizice sau geografice, nici stiluri sau ritmuri artistice sau literare. Mai degrabă, sunt categorii ontologice care se referă la realităţi ecumenice, istorice şi existenţiale, precum relaţia dintre creat şi necreat, tranfigurarea Euharistică a lumii în persoana lui Hristos şi tinderea lumii către veşnicie şi comuniune trinitară. Prin urmare, aspectul important al ifosului Patriarhal este modul în care ritualurile liturgice şi îndeosebi (în special) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie) sunt experimentate (trăite). Acest „fel” nu poartă o relaţie a satisfacţiei simţurilor sau a supunerii emoţiilor, ci este mai degrabă revelaţia noii lumi harice, experienţa (trăirea) Bisericii şi reflexia aşteptării veacului ce va să fie (εσχάτων).

Dimensiunea acestui act liturgic este formulată cu inspiraţie în publicaţia Patriarhală, „Tipicul Bisericesc conform Ifosului Bisericii celei Mari a lui Hristos.” În concluzie, ifosul Bisericii celei Mari este organizarea exemplară a acelor elemente care compun serviciile sfinte şi adunările liturgice şi care conţin experienţa şi catolicitatea (universalitatea) Bisericii celei Mari a veacurilor de pe urmă.

În acest fel ifosul Patriarhal al Bisericii celei Mari a Constantinopolului cuprinde un întreg areal de activităţi bisericeşti cu un singur nucleu cultural puternic. Acest nucleu modelează o varietate de expresii şi formule de artă şi învăţătură Creştină, cum ar fi arhitectura, teologia liturgică, scrierile sfinte, cuvântul (atât zugrăvit cât şi cântat), aspectul decorativ (podoabele) al tipicului eclezial, veşmintele, miniaturile (detaliile), corurile ecleziale (bisericeşti), vasele liturgice, litaniile (ecteniile), mişcările (gesturile), aprinderea lumânărilor, tămâierea (oferirea tămâii), şi multe altele.

Biserica cea Mare a Constantinopolului, conform vechii tradiţii cum a fost exprimată de Sf. Roman Melodul, „este pământul peste care stă tronul Bisericii.” Aceeaşi poziţie este afirmată şi în Cartea Ceremoniilor, scrisă de împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Din descrierea adunărilor festive maiestuase este clar că statul Bizantin şi Biserica au avut aceeaşi misiune ecumenică cu instituţiile supranaţionale stabile, de prietenie şi cooperare. Biserica cea Mare a fost stabilită ca epicentrul celebrărilor minunate, regale, fastuoase, care în mod evident a promovat un tip de ligă a naţiunilor, o noutate generală (globală) a civilizaţiei Bizantine.

Astăzi, în Fanar, Patriatrhia  Ecumenică are asemenea scopuri şi îşi îndeplineşte misiunea, în timp ce păstrează tradiţiile Bisericii celei Mari în cea mai luminescentă şi slăvită Catedrală Patriarhală a Sf. Gheorghe în Constantinopol. Aceste instituţii onorează întreaga comunitate internaţională şi, în special, Naţiunea Turcă.

Fără îndoială, cultura muzicală Bizantină şi post-Bizantină s-a născut şi străluceşte din Biserica cea Mare şi palatele Bizantine.  Această cultură a influenţat profund tradiţia muzicală a întregului bazin Mediteranean, atât cel estic cât şi cel vestic. Elemente cheie, totuşi, sunt sesizate în mecanismele funcţionale ale muzicii clasice Bizantine, Otomane şi Turce.

Ifosul Patriarhal poate fi abordat doar după o preparare şi pregătire intensă (laborioasă) în măiestria (arta) unică şi distinctivă a cântărilor eclesiale (bisericeşti), care sunt alese conform nevoilor liturgice ale Bisericii celei Mari. În mod normal, studiul comprehensiv şi familiarizarea ifosului Patriarhal pot fi realizate numai după o perioadă de lungă ucenicie în corurile Catedralei Patriarhale şi în anumite trepte (ranguri) ale acestora: Canonarh, Asistent, primul şi al doilea Domestic, Lambadar, şi în final, Protopsalt (întâiul psalt). Programul de educaţie muzicală este atât prestabilit cât şi consacrat (inviolabil). În mod similar, acomodarea membrilor corurilor cu această deosebită  formă de expresie muzicală, care nu are legătură cu particularităţi personale ale abilităţilor vocale, ci mai degrabă cu sfinţenia şi importanţa cântărilor eclesiale. Date fiind acestea, ifosul Patriarhal este legat de atitudini (postúri) specifice ale corpului, mişcări, expresii ale respectului, coloraţie, ritm, restricţii ale gamei fonetice ale înălţimilor, dar deasemenea şi observare strictă a tipicului liturgic. Printre regulile inviolabile ale ifosului  psaltic Patriarhal este asimilarea fidelă a modului de interpretare a cântarilor liturgice cum s-a moştenit de la dascălii precedenţi (din vechime).

         Ifosul Patriarhal, totuşi, nu constituie o realitate rigidă, cum este de exemplu rubrica liturgică a Vestului (Apusului). În Est (Răsărit), cu Patriarhia Ecumenică drept punct de focalizare, experienţa Ortodoxă formează un caracter cosmopolit intens din cadrul diverselor tradiţii locale. Acest fenomen este inrădăcinat la fel de devreme ca perioada Sf. Vasile cel Mare (sec. IV), când acest mare Părinte al Bisericii a vorbit despre o tradiţie comună care s-a format în timp ce simultan îi atribuie multi-naţionalimul şi regiunile în care diferitele tendinţe însele, cu mult înainte, s-ar manifesta, ceva care este indicativ al integrităţii şi al vigorii (forţei) lor. Aceste tendinţe vor hrăni diferitele tradiţii locale care, in ceea ce priveşte cântarea liturgică, vor deveni cristalizate în forma unor idiome şi particularităţi tipiconale locale.

Aceste tradiţii liturgice locale sunt formulate în manieră similară şi sunt proiectate într-un rit mai mare, dar specific şi oficial al unei zone mai mari. În acest fel, tipicul este prezentat ca şi codificarea şi atestarea bunei rânduieli în Biserică. Prin urmare, riturile liturgice constituie o indicaţie a catolicităţii Bisericii şi nu sunt nimic mai mult decât variante sau idiome ale unei tradiţii unice a Bisericii, precum sunt riturile liturgice bizantine, antiohiene si alexandrine. Influenţa lor intimă şi reciprocă, a uneia asupra celeilalte precum şi motivaţiile interne ale vieţii bisericii au creat tradiţiile ritului catedralei şi ale ritului monastic. Este evident că aceste forme urmăresc îndeaproape dezvoltarea cântării liturgice.

Tipicul Asmatic sau Psaltic[1] (άσματικό), cu al său sistem de psalmodie cu grijă întocmit conţinând 68 de antifoane ale psalmilor 140 şi 150  acompaniate de un număr mare de refrene, este cel mai mare privilegiu al Bisericii celei Mari a lui Iisus Hristos. Pe de altă parte, Ritul Monastic, prin Tipicul specific, împarte alternativ cei 150 psalmi în 20 de catisme şi 60 de stări. Aici, cântarea este limitată la un număr mic de psalmi, restul fiind citiţi. Efectele acestor două sisteme ale tradiţiei liturgice au fost decisive, în ciuda faptului că Ritul Monastic a înlocuit Tipicul Psaltic, care, în schimb, a devenit mai orientat spre cântare decât acesta.

Este uşor pentru cineva să observe cum tradiţia psaltică a Bisericii celei Mari a devenit fixă, din moment ce această tradiţie a influenţat întregul Răsărit Ortodox. Caracteristicile specifice ale cântării liturgice în Constantinopol au fost definitivate odată cu apariţia (dezvoltarea) notaţiei, care a primit o nuanţă locală de la apreciaţii compozitori ai Oraşului, “altoind” chiar şi practica liturgică Ierusalimiteană. Acceptarea (admiterea) generală a sistemului psaltic Constantinopolitan şi idiomele particulare care s-au cristalizat din tipul lui Ioan Koukouzel (sec. XII), comparativ cu alte tradiţii locale, a Muntelui Athos, din Thessalonic, Creta, şi Cipru, reprezintă o realitate tangibilă care este confirmată mai târziu de către tradiţia manuscriselor bizantine târzii şi chiar de perioada Otomană.

Totuşi, în secolele XVIII şi XIX actul[2]cântării al Constantinopolului şi-a dezvoltat propriile trăsături exclusive, care se leagă de toată cântarea zilelor de prăznuire ale Bisericii. În aceeaşi perioadă, a apărut termenul de ifos, un termen ce a însoţit titlurile colecţiilor Irmologionului, Anastasimatarului, Doxastarului, etc… evident, cu acelaşi titlu sunt introduse în ediţia Patriarhală a Tipicului editat de Constantin Protopsaltul.[3]Această trăsătură specială de cântare, care avea să devină în anii următori ifosul Patriarhal, constituie tehnica exclusivă a Protopsaltului Bisericii celei Mari a Constantinopolului, o tehnică respectată între toate Bisericile Ortodoxe locale.

În concluzie, ifosul Bisericii celei Mari este un concept eclesiologic care proiectează sensul experienţei liturgice şi euharistice şi perspectiva eshatologică a Bisericii. Epitetul “Mare” al Bisericii primate a Constantinopolului explică emfatic icoana Bisericii celei Mari a sfârşitului veacurilor şi recapitularea întregii lumi în persoana Cuvântului întrupat. Prin urmare, ifosul Bisericii celei Mari este unul Euharistic şi doxologic, este imnul întreit-sfânt cântat Treimii celei de viaţă-făcătoare care este simultan cântat de Îngeri şi oameni la Dumnezeiasca Liturghie şi care ne îndeamnă credincioşii să lase toate grijile pentru a primi pe Împăratul tuturor.

[1]Îl putem numi şi tipicul laic sau de enorie, punându-l în raport cu cel monastic sau de mânăstire, pe care îl vom prezenta în cele ce urmează.

[2]Practica sau stilul

[3]Această ediţie a Tipicului Bisericesc a stat la baza Tipicului Bisericesc editat de Anton Pann

Anunțuri

Cântarea Psaltică, eclesiologie şi tradiţie

Iakov Nafpliotis şi ifosul Bisericii celei Mari a lui Iisus Hristos

Traducere după Broşura „ ΒΥΖΑΝΤΙΝΗ ΜΟΥΣΙΚΗ- ύπο του Πρωτοψάλτου της Μεγάλης του Χριστού Εκκλησίας, Ιακώβου Ναυπλιώτου 1910-1939” a Prof. Dr. ANTONIOS E. ALIZGIZAKIS

  1. Cântarea[1] Bizantină

Cântarea Bizantină (Psaltică) este eterna cântare a Răsăritului, inspirată din vechile inmuri ale lui Yahve, din psalmii lui David, purtătoare de duh, imnurile învierii lui Hristos, ale comuniunii în potirul (paharul) vieţii veşnice, a luminii celei neînserate, ale veacului (din urmă) celui fără de sfârşit; Cântarea Bizantină este Cântarea Cântărilor, cântată de mii de ori din porţile şi izvoarele Sionului, Damascului şi Antiohiei; catacombele, martiriurile, şi fântânile sfinte ale Romei; pustnicia deşertului, marile bolţi ale Sfintei Sofia, litaniile Cărţii de Ceremonii, a Curţii Patriarhale şi a Palatului; privegherea de toată noaptea a Sfântului Munte Athos, împreunarea mulţimilor Tesalonicului şi aliteraţia cvadrifonală a Bisericilor Slave; toate acestea reprezintă expresii ale cântării Bizantine (Psaltice).83188691834008687

Cântarea Bizantină este de asemenea cântarea psaltică filocalică, monastică, şi kalofonică a îngereşte-glăsuitorilor melozi şi maeştrilor tradiţiei Bizantine: Roman, Sever, Ioan Damaschinul, Kosma, Iosif, Andrei Criteanul, Ioan Glikeos, Ioan Koukuzel,  Xenon Koronis, Gavriil Ieromonahul, Ioan Klada, Manuil Hrisafi, Ioan Plousiadinos, Akakkios Halkeopoulos, Teofan Karykis, Iosif Monahul, Dimitrie Damia, Gheorghe Redestinos, Panagiot Hrisafi, Gherman Neon Patron, Balasie Iereul, Kosma Makedonul, Damian Vatopedinul, Petru Berechet, ş.a.

Mai mult, cântarea Bizantină (Psaltică) este ifosul (stilul) Patriarhal al Protopsalţilor (psalţii din analogionul drept) şi Lambadarilor (psalţii din analogionul stâng) Bisericii celei Mari a lui Hristos în Constantinopol. Printre cei mai cunoscuţi sunt: Panagiot Halacioglu, Ioan Trapezundul, Daniil, Petru Peloponesiul, Iakov, Petru Vizantiul, Manuil, Grigorie, Constantin, Ioan, Ştefan, Gheorghe Redestinos, Nicolae Lambadarul, şi vocile virtuoase ale Părinţilor şi Dascălilor Athoniţi Matei Vatopedinul, Nicolae Dochiaritul şi Ioasaf Dionisiatul.

Cântarea Bizantină, în cele din urmă, este cântarea generală a popoarelor şi oamenilor care tălmăcesc şi nasc valori cu caracter universal, precum libertatea, dreptatea, şi drepturile omului. Cântarea Bizantină a fost cântată de diferiţi oameni, rase, şi limbi: greci, egipteni, libanezi, thebani, palestinieni, arabi, fenicieni şi sirieni pentru a numi puţini. Aceştia au tradus muzica atât în limbile antice cât şi în cele moderne: precum slavonă, georgiană, arabă, finlandeză, şi engleză. A fost cântată de către cântăreţi vechi, cântăreţi noi, şi trubaduri Otomani, fiecare în manieră personală.

Mai presus de toate, totuşi, Cântarea Bizantină (Psaltică) este mistagogia imnografiei şi precisă a Îngerilor. Este expresia existenţială autentică ce exaltă unul dintre arhetipurile nemateriale ale frumuseţii şi bunătăţii şi a cărui muzică ajunge lumii materiale ca rezonanţă a proprietăţii noetice.

Indubitabil, aşadar, cântarea Bizantină (Psaltică) însăşi este chiar rezumatul vieţii, morţii, şi eternităţii, întocmai cu scopul ecumenic al Bisericii.

Cu aceste presupoziţii istoria cântării Bizantine este împletită cu experienţa liturgică, împreună cu care arta compoziţiei (melurgia) este modelată. Melurgul, care este melodul sau muzicianul, este compozitorul eclesiastic, întrucât, melurgia semnifică procesul prin care textul Psaltirii sau ulterior formele poetice Creştine care au devenit tropare şi care definesc cele opt moduri (glasuri-tropoi) ale compoziţiilor muzicale, sunt aşezate pe muzică.  Prin urmare, modelele silabice ale Psalmilor şi ale troparelor au constituit conţinutul iniţial al cântării Bizantine. Ulterior au fost formulate formele evoluate ale cântărilor stihirarice şi irmologice. Toate creaţiile muzicale de mai sus îşi iau numele din poziţia pe care o ocupă în Tipic, care înregistrează în detaliu structura fiecărui serviciu bisericesc.

În final, cântarea Bizantină este una dintre cele mai bogate, independente tradiţii muzicale. Conţinutul ei este cu totul (în întregime) bisericesc. Elementele interne, totuşi, sunt asociate cu percepţiile artistice şi filosofice ale antichităţii greceşti, cum ar fi legătura cu sistemul muzical, părţile corale ale tragediei, consideraţiile ontologice ale frumuseţii şi ale lumii, care sunt realităţi eliberate de stricăciune şi moarte. Pentru toate aceste motive mai sus menţionate, interesul multiplu ale cercetării ştiinţifice în Cântarea Bizantină (Psaltică) este uşor comprehensibil.

 „În munte ucenicii”…, eotinala1

[1]Pentru a separa aspectul profan al muzicii de cel sacru, eclezial, propun să înlocuim în cele ce urmează termenul generic de “muzică” cu termenul “cântare”.