Cântarea Psaltică, ecleziologie şi tradiţie


Iakov Nafpliotis şi ifosul Bisericii celei Mari a lui Iisus Hristos

Traducere după Broşura „ ΒΥΖΑΝΤΙΝΗ ΜΟΥΣΙΚΗ- ύπο του Πρωτοψάλτου της Μεγάλης του Χριστού Εκκλησίας, Ιακώβου Ναυπλιώτου 1910-1939” a Prof. Dr. ANTONIOS E. ALIZGIZAKIS

  1. Cântarea[1] Bizantină

Cântarea Bizantină (Psaltică) este eterna cântare a Răsăritului, inspirată din vechile inmuri ale lui Yahve, din psalmii lui David, purtătoare de duh, imnurile învierii lui Hristos, ale comuniunii în potirul (paharul) vieţii veşnice, a luminii celei neînserate, ale veacului (din urmă) celui fără de sfârşit; Cântarea Bizantină este Cântarea Cântărilor, cântată de mii de ori din porţile şi izvoarele Sionului, Damascului şi Antiohiei; catacombele, martiriurile, şi fântânile sfinte ale Romei; pustnicia deşertului, marile bolţi ale Sfintei Sofia, litaniile Cărţii de Ceremonii, a Curţii Patriarhale şi a Palatului; privegherea de toată noaptea a Sfântului Munte Athos, împreunarea mulţimilor Tesalonicului şi aliteraţia cvadrifonală a Bisericilor Slave; toate acestea reprezintă expresii ale cântării Bizantine (Psaltice).83188691834008687

Cântarea Bizantină este de asemenea cântarea psaltică filocalică, monastică, şi kalofonică a îngereşte-glăsuitorilor melozi şi maeştrilor tradiţiei Bizantine: Roman, Sever, Ioan Damaschinul, Kosma, Iosif, Andrei Criteanul, Ioan Glikeos, Ioan Koukuzel,  Xenon Koronis, Gavriil Ieromonahul, Ioan Klada, Manuil Hrisafi, Ioan Plousiadinos, Akakkios Halkeopoulos, Teofan Karykis, Iosif Monahul, Dimitrie Damia, Gheorghe Redestinos, Panagiot Hrisafi, Gherman Neon Patron, Balasie Iereul, Kosma Makedonul, Damian Vatopedinul, Petru Berechet, ş.a.

Mai mult, cântarea Bizantină (Psaltică) este ifosul (stilul) Patriarhal al Protopsalţilor (psalţii din analogionul drept) şi Lambadarilor (psalţii din analogionul stâng) Bisericii celei Mari a lui Hristos în Constantinopol. Printre cei mai cunoscuţi sunt: Panagiot Halacioglu, Ioan Trapezundul, Daniil, Petru Peloponesiul, Iakov, Petru Vizantiul, Manuil, Grigorie, Constantin, Ioan, Ştefan, Gheorghe Redestinos, Nicolae Lambadarul, şi vocile virtuoase ale Părinţilor şi Dascălilor Athoniţi Matei Vatopedinul, Nicolae Dochiaritul şi Ioasaf Dionisiatul.

Cântarea Bizantină, în cele din urmă, este cântarea generală a popoarelor şi oamenilor care tălmăcesc şi nasc valori cu caracter universal, precum libertatea, dreptatea, şi drepturile omului. Cântarea Bizantină a fost cântată de diferiţi oameni, rase, şi limbi: greci, egipteni, libanezi, thebani, palestinieni, arabi, fenicieni şi sirieni pentru a numi puţini. Aceştia au tradus muzica atât în limbile antice cât şi în cele moderne: precum slavonă, georgiană, arabă, finlandeză, şi engleză. A fost cântată de către cântăreţi vechi, cântăreţi noi, şi trubaduri Otomani, fiecare în manieră personală.

Mai presus de toate, totuşi, Cântarea Bizantină (Psaltică) este mistagogia imnografiei şi precisă a Îngerilor. Este expresia existenţială autentică ce exaltă unul dintre arhetipurile nemateriale ale frumuseţii şi bunătăţii şi a cărui muzică ajunge lumii materiale ca rezonanţă a proprietăţii noetice.

Indubitabil, aşadar, cântarea Bizantină (Psaltică) însăşi este chiar rezumatul vieţii, morţii, şi eternităţii, întocmai cu scopul ecumenic al Bisericii.

Cu aceste presupoziţii istoria cântării Bizantine este împletită cu experienţa liturgică, împreună cu care arta compoziţiei (melurgia) este modelată. Melurgul, care este melodul sau muzicianul, este compozitorul eclesiastic, întrucât, melurgia semnifică procesul prin care textul Psaltirii sau ulterior formele poetice Creştine care au devenit tropare şi care definesc cele opt moduri (glasuri-tropoi) ale compoziţiilor muzicale, sunt aşezate pe muzică.  Prin urmare, modelele silabice ale Psalmilor şi ale troparelor au constituit conţinutul iniţial al cântării Bizantine. Ulterior au fost formulate formele evoluate ale cântărilor stihirarice şi irmologice. Toate creaţiile muzicale de mai sus îşi iau numele din poziţia pe care o ocupă în Tipic, care înregistrează în detaliu structura fiecărui serviciu bisericesc.

În final, cântarea Bizantină este una dintre cele mai bogate, independente tradiţii muzicale. Conţinutul ei este cu totul (în întregime) bisericesc. Elementele interne, totuşi, sunt asociate cu percepţiile artistice şi filosofice ale antichităţii greceşti, cum ar fi legătura cu sistemul muzical, părţile corale ale tragediei, consideraţiile ontologice ale frumuseţii şi ale lumii, care sunt realităţi eliberate de stricăciune şi moarte. Pentru toate aceste motive mai sus menţionate, interesul multiplu ale cercetării ştiinţifice în Cântarea Bizantină (Psaltică) este uşor comprehensibil.

 „În munte ucenicii”…, eotinala1

[1]Pentru a separa aspectul profan al muzicii de cel sacru, eclezial, propun să înlocuim în cele ce urmează termenul generic de “muzică” cu termenul “cântare”.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s