Sfântul epitaf


Fărădelegea s-a desăvârşit, dar totodată Domnul şi-a împlinit lucrarea răscumpărătoare: „Săvârşitu-s-a!” Dumnezeiescul trup atârnă pe Cruce, gol şi mort, fără suflare. Iosif şi Nicodim îl gătesc pentru îngropare , tânguindu-se cu plângere şi umilinţă: “Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu? Sau cum Te voi înfăşura cu giulgiuri? Cu ce mâini mă voi atinge de Trupul Tău cel nestricat? Sau  ce cântări voi cânta ducerii Tale de aici?”[1] La acest act funerar, femeile nu participau, el fiind rezervat numai bărbaţilor.

Acest moment al coborârii de pe cruce, Biserica îl reactualizează în inimile credincioşilor prin scoaterea sf. Epitaf la slujba Vecerniei.

Sf. Epitaf este un obiect confecţionat din pânză de bumbac, in, mătase sau catifea, de formă dreptunghiulară, pe care se află pictată sau brodată icoana punerii trupului Domnului Hristos în mormânt. Cuvântul „epitaf” e de origine grecească, fiind compus din prepoziţia επι=pe, deasupra, şi substantivul ταφος,ου=mormânt; din aceste cuvinte s-a format mai întâi adjectivul επιταφος,ου=funebru, iar mai apoi din acest adjectiv s-a format substantivul τό επιταφος,ου cu care au fost denumite mai multe lucruri printre care: ritualul funebru, prohodul Domnului, sfântul antimis, pânza baldachinului, un acoperământ al Sf. Mese şi dvera sau perdeaua Sf. Uşi. Acestea din urmă se numeau “epitafe” când aveau brodată sau pictată pe ele icoana punerii trupului Domnului în mormânt.

Denumirea de “epitaf” este păstrată de toate tipicile oficiale româneşti, aproape toate prohoadele şi unele manuale de tipic ori de liturgică; totuşi liturghierele, unele trioade şi manualele de tipic ori liturgică, unele lucrări profane, îl numesc “aer”.

Scoaterea lui din sfântul altar în mijlocul bisericii ca şi ocolirea cu el a bisericii la Utrenia Sâmbetei celei Mari, întâmpină deosebiri de amănunt, din cauza lipsei unor prevederi clare şi amănunţite de tipic şi din cauza contradictaţiilor ce există între prevederile trioadelor, liturghierelor, tipicelor, prohoadelor şi manualelor de tipic sau de liturgică.

În secolele X-XIII vohodul cu sf. Epitaf este anticipat de vohodul cu Evanghelia şi „vohodul cu lumânări”[2].

Prima atestare documentară în care este menţionat vohodul cu epitaful provine din secolul XIV, într-un tipic atonit de la Vatopedu (1346). Vohodul se făcea la Utrenia Sâmbetei, după doxologie la Trisaghion. Evanghelia era purtată pe umăr, învelită în sf. Epitaf. Menţinerea Sf. Evanghelii la acest vohod se explică printr-o formă de tranziţie, altfel “inovaţia” ar fi fost prea izbitoare. De altfel, şi azi încă, Sf. Evanghelie se scoate o dată cu sfântul Epitaf. Pentru acea vreme însă, ea avea un rol mai însemnat decât astăzi, ea reprezentând adică, la început, trupul Domnului, şi de aceea era învelită sau acoperită cu epitaful, aşa cum trupul Domnului a fost înfăşurat în giulgiu, pentru înmormântare. Deci “aerul” avea doar rolul mai puţin important, de giulgiu.

Folosirea “aerului” la denia din Vinerea Patimilor, are o origine anterioară secolului XIV, cel puţin sporadic sau în catedralele marilor oraşe, deşi tipicele din secolul XII, nu menţionează acest lucru, căci alcătuitorii şi scriitorii lor rar au cutezat să insereze în cuprinsul lor practicile noi,care au început a fi consumate în scris numai după generalizarea şi consacrarea lor în practică. Aşa se explică faptul că un tipic din 1373 nu pomeneşte de folosirea “aerului” la vohodul doxologiei. Nu este exclus ca apariţia şi folosirea aerului la vohodul doxologiei să fi fost determinată în secolul XIII de năpădirea în bisericile ortodoxe a acelor drame liturgice medievale din Apus, numite “mistere”, o dată cu ocuparea Constantinopolului de cruciaţi. Pentru a contrabalansa această „concurenţă” eterodoxă şi de natură profană, dar mai ales pentru a umple „golul” lăsat de aceste drame după plecarea cruciaţilor, serviciul utreniei din Sâmbăta Patimilor – a introdus o piesă nouă strict liturgică, epitaful.

În secolul XV sfântul Epitaf se scotea după “Dumnezeu este Domnul”, ridicându-se atunci Crucea şi punându-se epitaful. După “ mărimuri” era dus în altar iar la sfârşitul doxologiei se făcea vohodul cu sf. Epitaf, înconjurându-se Biserica. Acum sf. Epitaf căpătase un loc central în cadrul vohodului şi i se mărise considerabil importanţa şi prin faptul că Sf. Evanghelie nu se mai scotea, nefiind menţionată.

Secolul XVI se caracterizează printr-o reacţie împotriva dezvoltării pe care o căpătase în secolul trecut vohodul cu sf. Epitaf. Folosirea lui se făcea numai la cântarea prohodului, vohodul făcându-se cu Evanghelia, cea care va căpăta din nou locul central. Evanghelia se purta pe umărul drept şi era acoperită cu un acoperământ (καλυμματος), altul decât sf. Epitaf. Un alt tipic, revine la vohodul prin sf. uşi, cu sf. Epitaf, nepomenind de Sf. Evanghelie.

În secolul XVII, tipicul tipărit la Veneţia în 1643 nu specifică folosirea sf. Epitaf iar vohodul se făcea cu Sf. Evanghelie. Este peste putinţă să nu se fi folosit în practică epitaful, dar acest tipic se caracterizează ca multe altele, prin ezitarea de a înscrie în cuprins practicile apărute în cult în cel de-al doilea mileniu. Tipicul rusesc de la 1680 prevede ocolirea bisericii cu epitaful (plosceasniţă).

Dezvoltarea maximă a ritualului cu sfântul Epitaf se va produce în secolul XIX.

Acest secol se caracterizează pentru întreaga Biserică Ortodoxă, pe de o parte prin dezvoltarea deplină a acţiunilor liturgice cu Sf. Epitaf aşa cum le avem azi, iar pe de altă parte, prin apariţia a o mulţime de inovaţii mai mari ori mai mici, care persistă şi azi în practica liturgică din diferitele părţi.

O caracteristică generală prezentată în documentele timpului, dar care nu aparţine acestui secol, este ruperea în două părţi a vohodului primar cu Sf. Epitaf. Prima parte este scoaterea lui la Vecernia de vineri în mijlocul bisericii, unde rămâne până la sfârşitul doxologiei de la denia de vineri noaptea, astfel că la cântarea prohodului nu se mai scoate, nici nu se mai duce în altar după terminarea prohodului.

A doua parte, este luarea lui din mijlocul bisericii, la sfârşitul doxologiei, ocolirea bisericii şi introducerea lui din nou în biserică şi în altar.

Această rupere în două a vohodului nu s-a produs în sec. XIX, dar despre existenţa ei în secolele anterioare lipsesc informaţii.

Încă din sec. XVI remarcăm în mănăstirile ruseşti obiceiul de a săruta Sf. Evanghelie şi epitaful (văzduhul cel mare) de către „fraţi” în timpul vohodului de la sfârşitul doxologiei. Acest obicei trecând şi la bisericile de enorie şi generalizându-se pentru a da posibilitatea şi altora, care nu puteau veni sau rămâne până la sfârşitul deniei de vineri, s-a găsit de cuviinţă să se scoată sf. Epitaf mai din timp la vecernie. Altă raţiune nu poate avea această rupere în două a vohodului.

În general spus, însuşi serviciul Vecerniei şi Utreniei din Vinerea şi Sâmbăta Patimilor, în cadrul cărora se foloseşte sf. Epitaf, închipuie acţiunea săvârşită de Iosif şi Nicodim, luarea trupului Domnului de pe Cruce, pregătirea lui pentru înmormântare şi  înmormântarea lui.

Vohodul cu epitaful simbolizează luarea de pe cruce a preacuratului trup al Mântuitorului. Purtarea lui împrejurul bisericii şi punerea lui în mormântul din mijlocul bisericii (cum e practica în Biserica Rusă) simbolizează înmormântarea Domnului. De altfel, acest „mormânt” este cu desăvârşire străin, şi în contradicţie cu spiritul tradiţional al cultului nostru ortodox. De aceea trebuie interzis de autoritatea bisericească. Analogul sau o masă obişnuită încadrează perfect acestui spirit al cultului nostru. Prin urmare, scoaterea sf. Epitaf şi aşezarea lui în mijlocul bisericii pe analog sau pe o masă, simbolizează, cum am arătat, luarea trupului Domnului de pe Cruce, dar nu numai aceasta, ci şi celelalte acţiuni ce s-au săvârşit îndată după luarea de pe Cruce.

E de la sine înţeles că Iosif şi Nicodim, luând trupul Domnului de pe Cruce, l-au dus într-un loc potrivit şi, aşezându-l pe o masă, pe o lespede de piatră sau pe un aşternut, l-au pregătit pentru înmormântare: i-au înfăşurat mâinile şi picioarele în fâşii de pânză, capul în mahramă, întregul corp în giulgiu, consumând şi o amestecătură de smirnă şi aloe, ca la 100 litri; după aceea l-au dus şi l-au înmormântat.

Aceste acţiuni – până la ducerea la groapă – şi numai aceste acţiuni se comemorează şi se închipuiesc prin scoaterea sf. Epitaf din altar şi aşezarea lui pe analog sau pe o masă în mijlocul bisericii. De aceea, este obicei general – înscris în tipice – de a pune flori pe sf. Epitaf, după ce a fost aşezat în mijlocul bisericii şi chiar de a aprinde căţeii cu smirnă şi tămâie ori a se stropi cu apă de trandafiri (miresme) – ca la orice mort, dar încă neîngropat.[3]

Gabriel Rădăşanu


Un gând despre &8222;Sfântul epitaf&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s