Prohodul Domnului


Prohodul Domnului este ultima etapă a tânguirii pentru Hristos şi simbolizează înmormântarea trupului Domnului de către Iosif şi Nicodim. Numai că fiind vorba de înmormântarea unuia fără de păcat, ea este o laudă a îngropării, adică nişte „mărimuri”. Slujba este practic alcătuită din psalmul CXVIII, folosit în tradiţia ebraică la Paşti, între stihurile căruia s-au intercalat strofe alcătuite de Biserică, e un fel de împletire a celor două Testamente[1].

Într-o atmosferă înfiorător de sfântă Iosif şi Nicodim merg, împreună cu alaiul lumilor cereşti, să îngroape pe Cel necuprins de ceruri: „Mulţimea de oştiri, cea duhovnicească, împreună cu Iosif şi Nicodim, merg să  îngroape pe Cel ce e ne-ncăput”[2] şi în acest timp, prin Patimă, făptura se restaurează aşteptând desăvârşirea prin Înviere: „căci cu Tine-am pătimit toate câte sunt, ţiitor a toate cunoscântu-Te”[3].

Un sentiment de frică cuprinde întreaga lume văzută şi nevăzută: „pământul de frică s-a mişcat, Cuvinte, şi luceafărul lumina sa şi-a ascuns, apunând a Ta lumină sub pământ “[4]. Cuprinzându-I spaima, au strigat îngerii „Cum se vede mort Stăpânul vieţii şi ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu”[5], „Cereştile cete, mort întins pentru noi Te-au văzut, Stăpânul meu şi s-au înspăimântat şi cu aripile s-au acoperit”[6]; „O, munţi şi vâlcele şi mulţimi de oameni, tânguiţi-vă şi plângeţi cu mine toţi şi jeliţi cu Maica Domnului ceresc”[7].

Lângă mormânt se afla şi Maica Sa. Durerea mamei de a pierde fiul este cu atât mai mare cu cât moartea Lui a fost nedreaptă. Cei ce au primit lumina ochilor îl privesc cu ură, cei surdo-muţi ce au fost vindecaţi se întrec în a arunca asupra Lui cele mai josnice cuvinte, cei hrăniţi în deşert nu-şi mai amintesc de El şi de tot binele ce l-a făcut în popor: „Rău m-am întristat şi rărunchii mi se rup, Cuvinte, junghierea Ta nedreaptă văzând-o, zis-a PreaCurata tânguindu-se”[8].

Plata păcatului Fiind moartea, Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre şi deci moartea noastră. Cărările păcatelor duceau toate spre iad, spre lipsa de comuniune cu Dumnezeu. Prin Sfintele Patimi a strâns în Sine toate aceste cărări umane ce duceau spre neant şi întuneric şi fiindcă urmarea lor era moartea, el a trăit moartea noastră cu toată intensitatea. A experiat moartea până în cele mai intime adâncuri pentru ca prin moartea Lui să ne îndreptăm privirile spre nemoarte, spre lumină: “Iadul cel cumplit tremura, când Te-a văzut pe Tine, veşnic soare al măririi, Hristosul meu şi în grabă a dat din el pe cei legaţi”.[9]

Cele trei părţi ale slujbei ne arată şi pe deplin negrăita coborâre a Domnului, Care merge până la cele mai de jos ale iadului, unde se afla omul căzut. E capătul cel mai de jos al pogorârii (smereniei) lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc. Înţelesul de smerenie al punerii în mormânt, ca şi al pogorârii în iad a Domnului, îl adeveresc de altfel numeroase imne:

“Când Te-ai pus în groapă nouă pentru toţi, Mântuitorule al tuturor, iadul cel cu totul de jos, văzându-Te s-a îngrozit, zăvoarele s-au sfărâmat şi porţile s-au zdrobit, mormânturile s-au deschis, morţii au înviat; atunci şi Adam cu mulţumită bucurându-se a strigat Ţie: Mărire smereniei Tale, iubitorule de oameni”[10]

“Pân-la iad Te-ai pogorât, Stâpânul meu”[11]. În mod paradoxal, în Ortodoxie, pogorârea la iad a Mântuitorului este însă, sub un alt aspect, totodată şi începutul Învierii. În adevăr, deşi “cu trupul în mormânt” ca un muritor Mântuitorul intră totuşi în “iad cu sufletul ca un Dumnezeu”. Ori, ca Dumnezeu, El este Viaţa însăşi şi principiul Învierii.(In. XI,25)

Sfinţii Părinţi, şi după ei, imnografii precizează , în adevăr, la moartea Domnului, numai sfântul Său suflet s-a pogorât în iad, trupul rămânând în groapă. O dovadă limpede este binecunoscutul tropar care atestă atotprezenţa Logosului lui Dumnezeu: “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”[12].

Dar ce reprezintă “porţile” pe care le zdrobeşte Domnul? Iadul cu porţile lui, care zăvorăsc pe morţii cei din veac, este starea decăzută a omenirii depărtate de Dumnezeu prin păcat, starea de izolare şi deznădejde în care se află omenirea căzută.

Hristos, luând asupra Sa singurătatea morţii şi lăsându-Se legat de lanţurile ei, a sfărâmat aceste lanţuri, ducând comuniunea, viaţa şi lumina în locul unde domnea întunericul, moartea şi singurătatea. Coborând în împărăţia morţii, Hristos a biruit pentru totdeauna moartea, aducând în locul ei viaţa veşnică: „În mormânt, Viaţă, pus ai fost Hristoase, şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut şi viaţa lumii Tu ai izvorât”[13]. De aici, marea şi nestăvilita bucurie pascală. De acum moartea şi iadul nu mai au putere.

Biserica este locul unde porţile iadului nu se mai închid niciodată asupra omului: „Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce eşti viaţa fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii”[14].

În această biruinţă asupra iadului, Domnul este ca „un leu adormit”, ca soarele care apune şi răsare pentru  a risipi întunericul şi ca bobul de grâu, care moare pentru a rodi viaţa.

De la spaima în faţa negrăitei coborâri a Domnului pentru biruinţa asupra morţii, prohodul trece la odihna Sâmbetei celei Mari, care după fapta cea neagră de vineri, lasă să se întrevadă zorile albe ale Învierii: „Ziua de azi mai înainte a închipuit-o cu taină marele Moise zicând: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea; aceasta este ziua odihnei, în care S-a odihnit de toate lucrările Sale, Unul-născut, Fiul lui Dumnezeu, după trup odihnindu-se; şi la ceea ce era iarăşi întorcându-se, prin Înviere, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică, ca un singur bun şi iubitor de oameni”[15].

La sfârşitul slujbei, se înconjoară biserica cu Sf. Epitaf (Aer), pe sub care trec credincioşii, izbăviţi prin patima Domnului. Paremia care se citeşte îndată, profeţia cu câmpul de oase de la Iezechiel (Cap. XXXVII,1-14), face din nou să se întrevadă învierea cea de obşte, Parusia.

G.Radasanu


5 gânduri despre &8222;Prohodul Domnului&8221;

  1. […] Prohodul Domnului este ultima etapă a tânguirii pentru Hristos şi simbolizează înmormântarea trupului Domnului de către Iosif şi Nicodim. Numai că fiind vorba de înmormântarea unuia fără de păcat, ea este o laudă a îngropării, adică nişte „mărimuri”. Slujba este practic alcătuită din psalmul CXVIII, folosit în tradiţia ebraică la Paşti, între stihurile căruia s-au intercalat strofe alcătuite de Biserică, e un fel de împletire a celor două Testamente[1]. […]

    Apreciază

  2. […] Într-o atmosferă înfiorător de sfântă Iosif şi Nicodim merg, împreună cu alaiul lumilor cereşti, să îngroape pe Cel necuprins de ceruri: „Mulţimea de oştiri, cea duhovnicească, împreună cu Iosif şi Nicodim, merg să  îngroape pe Cel ce e ne-ncăput”[2] şi în acest timp, prin Patimă, făptura se restaurează aşteptând desăvârşirea prin Înviere: „căci cu Tine-am pătimit toate câte sunt, ţiitor a toate cunoscântu-Te”[3]. […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s