Ceasurile Împărăteşti


Ceasurile Împărăteşti, ne pun din nou înainte nespusa coborâre şi smerenie a Domnului, spaima şi cutremurul întregii făpturi, Crucea cea dătătoare de viaţă, credinţa tâlharului, din care se impun câteva învăţături de mare însemnătate pentru mântuirea noastră.

Nefericitul ucenic şi vânzător va uimi de-a pururi lumea. Biserica va osândi fără cruţare pe Iuda cel fără de lege, care nu a vrut să înţeleagă nimic din toate minunile Domnului şi din toată dumnezeiasca învăţătură pe care o auzise de la Învăţătorul, pe Care vânzându-L pe bani, şi-a agonisit spânzurare şi moarte veşnică.

„Din ce pricină, îl întrebă ea, te-ai făcut vânzător Mântuitorului? Au doară te-a despărţit din ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de harul tămăduirilor? Au doară nu ţi-a spălat şi ţie picioarele la Cină?”[1] Cât de absurdă şi de cât rău este pricinuitoare iubirea de argint, care a dat judecătorilor celor fără de lege pe Judecătorul cel drept, şi care face pe ucenic să se lepede de Învăţătorul şi să se lipească de diavolul, să cadă din lumină în întunericul morţii.

Pe de altă parte, ridicarea tâlharului celui răstignit de-a dreapta Domnului ne umple de nădejde sufletele. La începutul săptămânii, când eram în aşteptarea Mirelui, ne întristam şi ne temeam să nu rămânem afară din cămară neavând haină de nuntă. Acum însă Mirele a venit şi cel dintâi care a intrat în camera de nuntă a fost tâlharul: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai!”

Strigătul de încredere şi smerenie către Dumnezeu Cel ascuns, cu Care împreună pătimea chinurile răstignirii, credinţa şi smerenia care au îndreptat pe vameşul, acestea au deschis tâlharului Raiul: „Puţin a slobozit tâlharul pe cruce, şi mare credinţă a aflat. Într-o clipeală s-a mântuit, şi întâi el deschizând uşile raiului, a intrat”.[2]

„Văzând tâlharul pe Începătorul vieţii pe Cruce spânzurând, a zis: De n-ar fi fost Dumnezeu Cel ce S-a întrupat, Care cu noi S-a răstignit, nu şi-ar fi ascuns soarele razele sale, nici s-ar fi clătinat pământul, cutremurându-se. Ci, Cel ce toate le-ai suferit, pomeneşte-mă, Doamne, în Împărăţia Ta.”[3]

Faptul acesta se cuvine a fi privit cu mare luare aminte. Vinerea Mare este ziua poticnelilor. Poporul cel ales îşi pierde dreptul de întâi-născut prin nelucrare şi necredinţă faţă de Dumnezeu; Iuda, din ucenic şi hărăzit împărăţiei, moşteneşte iadul prin iubirea de arginţi; Petru, ucenicul, se leapădă de Învăţătorul dintr-o nesocotită încredere în sine şi numai cu amare lacrimi îşi va putea spăla greşeala; păcătoasa cea desfrânată devine mironosiţă şi toată lumea va vorbi de umilinţa şi căinţa ei, iar tâlharul cel ucigaş intră primul în Rai, prin smerenie şi credinţă.

Toate aceste răsturnări ne umplu de cutremur şi de nădejde totodată.

Faptele noastre, deşi necesare şi de mult folos, nu sunt îndestulătoare pentru mântuire. Dacă ar fi fost, nu mai era nevoie de venirea şi pătimirea lui Hristos. Dar lumea nu s-a putut mântui fără El. Păcatul este o rană adâncă, nevindecabilă; numai Dumnezeu poate s-o vindece şi numai „prin rana Lui noi toţi ne-am vindecat”.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un gând despre &8222;Ceasurile Împărăteşti&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s