Joia Sfintelor Pătimiri


Aşa cum am arătat mai înainte, primele trei zile ale Săptămânii ne pregătesc pentru Sf. Patimi, având rânduieli asemănătoare: rugăciunea Sf. Efrem Sirul, troparul „Iată Mirele vine”, Sf. Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite precum şi citirea „stâlpilor” Evangheliilor. Acestea ne pun în faţă viaţa şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a înţelege pe deplin lucrarea răscumpărătoare şi negrăita Sa dragoste pentru noi, care culminează în Sfintele Pătimiri.

În ziua de joi a acestei săptămâni, dumnezeieştii părinţi au rânduit spre prăznuire aşa cum indică Sinaxarul zilei: sfânta spălare, Cina cea de Taină, Rugăciunea din Ghetsimani şi prinderea Domnului. De asemenea, în tradiţia Bisericii noastre s-a păstrat ca în această zi să se scoată, Sf. Agneţ, care va fi uscat în săptămâna Luminată (marţi) – împărtăşania de peste an pentru bolnavi în special, precum şi Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir.

După descrierea ospăţului din Betania şi a complotului urzit de sinedriu cu complicitatea lui Iuda, în joia Mare se istorisesc pregătirile în vederea Paştilor.

Paştile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească şi Paştile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Paştile iudaic împreună cu ucenicii săi – Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paştile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom. Au stat mai întâi cu toţii în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum şi au îndeplinit toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Mântuitorul alege pe doi dintre ucenici, pe Ioan şi pe Petru (Lc. XXII,8) şi-i trimite în Ierusalim, spunându-le că vor fi aşteptaţi de un tânăr purtând un ulcior cu apă, care-i va conduce într-un foişor gata pregătit pentru Cină. Tânărul cu ulciorul, care aştepta pe cei doi ucenici la poarta dinspre Răsărit a Ierusalimului , după unii pare a fi chiar Sf. Ioan Marcu (Fapt. XII,12; XV,37)[1]. Marele Atanasie spune că tânărul era Zevedeu.[2] În foişor cei doi ucenici vor face ultimele pregătiri în vederea mesei, conformându-se întru totul instrucţiunilor primite de la Domnul şi păstrând cu stricteţe secretul acelui loc de cei ce voiau să-L prindă.

Cina cea de Taină se începe seara. Ea are un caracter cu totul deosebit. Domnul ştie că peste câteva ore se va despărţi de ucenici şi de aceea o transformă într-un prilej de dumnezeiască învăţătură şi comuniune. Toţi sunt de faţă: Iisus în calitate de gazdă, iar cei doisprezece ca oaspeţi. Înainte de a se aşeza la masă oferă ucenicilor “pilda cea mai concretă de smerenie şi devotament în slujba aproapelui”[3] prin spălarea picioarelor. Episodul spălării este surprins de imnografi într-o formă elogioasă:”…învăţându-ne pe noi smerenia cea bună, s-a încins cu ştergar şi a spălat picioarele ucenicilor, smerindu-se din prisoseala milostivirii”[4] sau “smerindu-Te pentru milostivirea Ta, picioarele ucenicilor Tăi ai spălat, şi spre calea cea dumnezeiască i-ai îndreptat…”[5]

Ucenicii au întristat pe Mântuitorul, provocând discuţia despre întâietate, cu prilejul ocupării locurilor la masă. Pentru aceasta Domnul a spălat picioarele lor, arătându-le că cel ce vrea să fie mai mare, să slujească la cel mai mic. Prin aceasta a vrut să ruşineze pe Iuda. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înaintea celorlalţi apostoli.

Spălarea picioarelor făcea parte din ceremonialul ospitalităţii iudaice şi orientale. Ea era cerută şi de o elementară regulă igienică, deoarece mesenii se aşezau la masă într-o intimitate pe care noi n-o cunoaştem şi nu era plăcut să ai în apropiere un vecin cu picioarele prăfuite, cu părul şi cu mâinile nespălate. Din această cauză, când masa avea un caracter mai intim şi mai solemn şi când era mai prelungită, invitaţii îşi spălau nu numai mâinile, cum cerea Legea mozaică, ci şi picioarele şi capul.

De obicei, serviciul spălării picioarelor îl îndeplinea un servitor, ori o slujnică. Iisus, deşi era gazdă, învăţător şi stăpân faţă de Ucenici, nu se sfieşte să-l facă El Însuşi. Şi El îl face cu solemnitate şi dragoste, conştient de demnitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, de Mesia şi de om desăvârşit: “arătat-a ucenicilor Stăpânul chip de smerenie; că Cel ce îmbracă cerul cu nori, S-a încins cu ştergătorul, şi a plecat genunchii pentru a spăla picioarele slugilor”.[6]

Spălarea picioarelor este, aşadar, exemplu personal de slujire, de iubire şi de smerenie, iar tâlcul ei grăieşte mai mult decât cuvintele înseşi.

Iuda Iscarioteanul, căruia Dumnezeu îi arată aceeaşi dragoste, nutrea gândul diabolic al trădării: “Când măriţii ucenici la spălarea cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat…”[7]

Iuda nu schiţează nici un gest şi nu rosteşte nici un cuvânt când vede pe Fiul lui Dumnezeu luând “chip de rob” (Fil.2,7), slujind, în loc să I se slujească şi umilindu-Se la picioarele tuturor.

Sf. Ioan Gură de Aur crede că el este Cel dintâi ucenic, căruia Domnul îi spală picioarele şi că, cu acest prilej, stau din nou faţă în faţă îndemnul la pocăinţă şi iubire, cu prietenia inimii şi ura. Pentru Iuda, gestul Mântuitorului constituie, aşadar, o nouă încercare de a-l aduce la sentimente mai bune şi a-l smulge din ghearele diavolului.

În contrast cu atitudinea lui Iuda, care-şi ascunde gândul, este reacţia lui Petru, pripită şi necugetată. Ea arată că „verhovnicul” Apostolilor n-a înţeles tâlcul spălării picioarelor şi n-a simţit întristarea de pe chipul Mântuitorului în timp ce Ucenicii se certau pentru întâietate. Întenţia lui Petru nu e rea în sine, dar ea îl poate despărţi de Domnul, dacă se traduce printr-un gest de nesupunere faţă de voia Lui cea dumnezeiască. Apoi, Petru înţelegând că fără ascultare desăvârşită comuniunea cu Hristos nu este cu putinţă, cere să i se spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul: “…Petru, deîngăduind a fi spălat, îndată s-a plecat dumnezeieştii porunci…”[8]

Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină este o pildă de dragoste şi un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire şi iubire de aproapele: “apropiindu-ne toţi cu frică la masa cea de taină, să primim pâinea cu suflete curate, rămânând împreună cu stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor şi le şterge cu ştergarul, şi să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia şi spălând picioarele unul altuia…”[9] Spălarea nu are numai valoarea unei curăţiri legale, exterioare, ci simbolizează purificarea sufletelor. Totodată, ea este menită să realizeze între creştini atmosfera frăţească şi spiritul de jertfă care să ridice în demnitate firea omenească, să topească vrăjmăşiile şi să înmulţească în lume dragostea de aproapele şi binefacerea.

Când lămureşte sensul spălării picioarelor, Mântuitorul arată că unul dintre ucenici îl va vinde, zicând: “cel ce pune mâna împreună cu mine în blid cu cutezanţă”.[10] Îndeamnă din nou pe Iuda la scrutarea conştiinţei proprii şi previne pe Ucenici ca să nu-şi zdruncine credinţa Într-Însul, când toate acestea se vor sfârşi, deoarece El merge spre Patimă cu deplină ştiinţă şi de bunăvoie. Domnul prezisese de mult trădarea unuia dintre Ucenicii Săi şi arătase că drumul Crucii constituie singura cale pentru îndeplinirea planului divin de mântuire a lumii. El arată din nou că trădarea nu era necesară şi face o ultimă încercare pentru convertirea lui Iuda. Nu vrea să-l dea pe faţă cu glas tare, îl cruţă pe vânzător, ca prin tăinuirea aceasta să-i dea din nou prilej de pocăinţă. Hristos preferă să-i înfricoşeze pe toţi, ca să mântuiască pe Iuda[11].

Dar Iuda refuză şi această licărire de iubire divină, şi în loc de căinţă şi remuşcare, el se simte umilit şi se tulbură cu totul , căci nimic nu-i mai supărător pentru cei răi, decât să primească dovezi de iubire de la cei pe care îi urăsc pe nedrept : „îşi descoperă chipul lăcomiei…aleargă la iudei…şi-L vinde ca pe un rob fugar…acum ucenicul a aruncat câinilor cele sfinte; că turbarea iubirii de argint l-a făcut a se întărâta asupra Stăpânului său”[12].

După plecarea lui Iuda, urmează instituirea Sf. Euharistii şi împărtăşirea Ucenicilor cu Trupul şi Sângele Domnului. Acest moment constituie centrul Cinei celei de Taină. În noaptea când a fost prins – deci cu o zi înainte de Paştile iudaic – Domnul a instituit aşadar o adevărată sfântă şi dumnezeiască Taină, oferind credincioşilor un nou şi supranatural mijloc de comunicare cu El. Ea înlocuieşte jertfele Vechiului Testament, Pasha iudaică şi tot cultul Legii Vechi şi inaugurează cultul cel desăvârşit al religiei creştine[13]. Imnografii numesc Euharistia “băutura dumnezeiască”,”paharul cel de veselie”, “băutura nouă, mai presus de cuvânt” (oda 4, stih. III).

După ce a intrat Satana în Iuda, acesta a plecat la arhierei să-L vândă pe treizeci de arginţi: “şi-a întins mâinile fără de lege ca să ia arginţii; cel ce socotea preţul mirelui, nu s-a temut a Te vinde pe Tine, Cel fără de preţ;…şi lepădându-se din ceata Apostolilor, şi aruncând cei treizeci de arginţi…”[14]

La sfârşitul Cinei S-a dus Mântuitorul cu Ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Îi prezice lui Petru lepădarea. După Fericitul Augustin, Mântuitorul i-ar fi prezis de două sau chiar de trei ori lui Petru că se va lepăda. Evangheliştii de fapt relatează unul şi acelaşi fapt, rânduindu-l în contexte diferite. Fapta lui Petru avea să se producă puţin mai târziu: “Petru văzând cele ce se petreceau atunci, de spaimă fiind cuprins, de o slujnică fiind întrebat, s-a lepădat…”[15]

Întreita lepădare a lui Petru închipuie păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu: prima lepădare înfăţizează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise şi a treia întruparea Cuvântului.

În Grădina Ghetsimani, Domnul ne arată, mai ales, firea Sa omenească. El este cuprins de întristare; ia cu Sine pe Petru, Iacob şi Ioan şi le destăinuie tot zbuciumul care-I copleşeşte sufletul. Mântuitorul se cutremură în faţa morţii pe care, neavând păcat, nici ca om nu trebuia să o guste. Pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temându-Se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când s-a întors la ucenici i-a găsit dormind, mustrând pe Petru cel care se arătase mai înainte gata să-L urmeze “în temniţă şi la moarte” (Lc. XXII,33). Întărit fiind de Înger, liniştit sufleteşte, prin puterea rugăciunii a biruit ispita celui rău. Se supune de bunăvoie morţii pe care n-o merita şi merge senin spre chinuri şi răstignire: “Cel Care Isaia mai înainte miel L-a numit vestindu-L, Acela vine spre junghiere de bunăvoie, şi şi-a dat spatele spre bătăi şi obrazul spre lovire cu palmele şi faţa nu şi-a întors de la ruşinea scuipărilor, şi a fost osândit cu moarte de ocară. Toate de bunăvoie le-a primit, Cel fără de păcat”[16]

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luase contact cu Caiafa, cu arhiereii, cărturarii şi cu bătrânii poporului şi stabiliseră arestarea Mântuitorului chiar în acea noapte. Aceştia i-au pus la dispoziţie o parte din garda templului, care era alcătuită din leviţi. Ei au obţinut şi o ceată de soldaţi romani din garnizoana locală – şi au pornit împreună cu câţiva membri ai sinedriului spre Ghetsimani. Ca semn de recunoaştere le-a dat sărutarea: „Te-a sărutat cu vicleşug, ca să Te dea celor fără de lege”, „dat-a sărutare şi a vândut pe Hristos”.[17] Trădarea este acum un fapt consumat şi se arată în toată oribila ei ticăloşie. Iuda se bizuia pe bunătatea Învăţătorului. Le-a dat semn pentru că „de multe ori Domnul, fiind înconjurat de iudei, a trecut printre ei fără să-L vadă”.[18]

Şi s-ar fi putut întâmpla şi atunci aceasta, spune Sf. Ioan Gură de Aur, dacă Hristos  ar fi voit. În ceasul vânzării Hristos căuta să-l îndrepte pe Iuda încă. După ce-şi arată puterea Hristos se lasă prins mustrând mulţimea care venise la el cu săbii şi beţe, întocmai ca la un tâlhar. Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Petru a retezat urechea lui Malchus, sluga arhiereului – în semn că arhiereul nu asculta de Lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru spunându-i că un bărbat duhovnicesc nu face uz de sabie, şi-i vindecă urechea lui Malchus. Prinzându-L deci pe Iisus,  L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, socrul lui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei ce cugetau împotriva lui Hristos, fariseii şi cărturarii. Aici s-a întâmplat convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte de cuvintele lui Hristos şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus la Caiafa; aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei ce L-au adus, spune Scriptura,”n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paştile” (In. XVIII,28).

Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci poate o călcare de Lege, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, mutând Paştile, căci ei trebuiau să mănânce Paştile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de Taină că atunci trebuia să mănânce Paştile. El a mâncat Paştile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Paştile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia cu adevărul să vină după preînchipuirea Legii.

Ioan spune că toate s-au petrecut joi şi joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paştile.

Primii creştini atribuiau comemorării anuale a Cinei cea de Taină – numirea de „Paşti”, şi avea loc în Joia dinaintea Duminicii Învierii. Aceasta consta dintr-o masă rituală, care imita Cina şi era însoţită de serviciul Sfintei Euharistii. La primii creştini recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreieşti din seara zilei de 14 Nissan, masă care, la început, purta ea singură denumirea de „Paşti” în sensul propriu al cuvântului. Şi precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga Sărbătoare a Azimelor, care ţinea şapte zile (14 Nissan seara-21 Nissan seara), tot aşa la creştini, ea a trecut de la comemorarea Cinei la cea a morţii şi a Învierii Domnului.

Comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii creştine a Paştilor. În primele trei-patru veacuri, ea preceda ceea ce în literatura teologică de mai târziu se va numi „Paştile Crucii” (adică comemorarea Patimilor). Într-una din omiliile Sale, scriitorul sirian Afraates, din prima jumătate a secolului IV, descriind sărbătoarea Paştilor în timpul său, nu face nici o menţiune despre comemorarea Învierii Domnului. Din descrierea lui rezultă că momentul de căpetenie al sărbătorii era „Cina pascală a Noului Testament”, adică celebrarea Sfintei Cine, cu care începea sărbătoarea creştină, aşa precum sărbătoarea evreiască a Paştilor începea cu masa pascală. Ceva mai mult, vorbind despre noaptea în care a avut loc Sfânta Cină, el o numeşte „noaptea pascală”.[19]

Comemorarea Cinei prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nissan a început să dispară o dată cu agapele creştine, prin reglementarea duratei Postului Paştilor. Ea a supravieţuit totuşi multă vreme, prin unele părţi. Astfel, în a doua jumătate a secolului IV, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea o interzice în Asia Mică, pentru că întrerupea Postul Paştilor. Dimpotrivă, în Bisericile latine din Africa de Nord, canonul 29 al sinodului III din Cartagina (397/398) (azi can. 41 Cartagina) o aprobă, ca o excepţie de la ajunare, tocmai pentru că în acea zi se săvârşea „Cina Domnului”[20]. Despre acelaşi obicei pomeneşte şi Fericitul Augustin. În Bisericile din Egipt, prin secolul V, comemorarea Cinei se amână în seara Sâmbetei Păresimilor, probabil, pentru a nu întrerupe ajunarea din zilele Păresimilor, precum ne informează istoricii Socrate şi Sozomen.

Chiar pe la sfârşitul secolului VII, Părinţii Sinodului Trulan (692) sunt nevoiţi să revină asupra dispoziţiei din canonul menţionat al Sinodului din Cartagina (can. 29) şi să interzică întreruperea ajunării prin mesele rituale din seara Joii Patimilor[21]. Aşadar, în primele veacuri creştine Cina Domnului – era numită şi Paşti, Paştile Crucii (moartea Domnului) despre care am vorbit mai sus, şi ai cărei partizani erau numiţi „quartodecimani”[22].

Astăzi, în Biserica Ortodoxă este valabilă reglementarea Sinodului II Trulan  (can.29), postul fiind păzit cu asprime până în Sâmbăta Patimilor.

Canonul de la slujba Utreniei a fost alcătuit de Cosma de Maiuma.

Gabriel Rădăşanu

3 gânduri despre &8222;Joia Sfintelor Pătimiri&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s