Sfânta şi Marea zi de Marţi


Acest „climat” sau atmosferă nouă a Sfintelor Pătimiri produce în fiecare din noi o stare unică a minţii, determinată de slujbele religioase în mare parte, de multitudinea de schimbări ce intervin în viaţa liturgică în această perioadă. „Cântările duhovniceşti” produc în noi o liniştire lăuntrică. De asemenea, monotonia şi tristeţea acestor slujbe dobândesc o nouă semnificaţie, sunt transfigurate. O frumuseţe lăuntrică le umple de lumină precum razele unui răsărit de soare care pe când încă mai este întuneric în vale, începe să lumineze peste vârfurile munţilor. Această lumină şi bucurie tainică vine dintr-o lungă preaslăvire, din întreaga tonalitate a slujbelor. Ceea ce la început apărea ca monotonie, acum se dezvăluie ca pace; ceea ce simţeam ca fiind tristeţe este trăit acum ca primele mişcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute.

Iată ceea ce proclamă la slujba utreniei (deniei) primul stih de la „Aliluia”: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia XXVI,9).

În cărţile noastre liturgice, dintr-un punct de vedere pur formal, cuvântul „Aliluia” a devenit sinonim cu Postul deoarece de-a lungul acestuia este cântat la Utrenie în locul obişnuitului „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă” (PS CXVII, 27). Sf. Teodor Studitul, „organizatorul” Trioduluia compus „Aliluia” specială şi poate aceasta e la originea Aliluilor noastre de astăzi din Post. „Aliluia” se leagă de căinţă şi de străpungere de inimă a acestei perioade. Prin natura sa, el este, prin contră, o expresie a bucuriei pascale şi a jubilaţiei. Potrivit Sf. Atanasie, „Aliluia” înseamnă „laudă Dumnezeului nevăzut” şi, potrivit unei etimologii simbolice pe care o reproduce, „Al” înseamnă Dumnezeu, “el”- Tare şi “uia” – Sfânt. Laudă treimică, dar şi eshatologică, căci, potrivit unei alte etimologii, „Al” ar însemna „El vine şi S-a arătat”,  „el” înseamnă „Dumnezeu” şi „uia”-„ lăudaţi, cântaţi pe Cel Viu”. „Aliluia” ar avea, aşadar, în fond o semnificaţie apropiată de “Dumnezeu este Domnul” care este explicit pascal, pentru că îşi trage obârşia din privegherea pascală.

Mărturii privitoare la utilizarea lui Isaia 26,9 în slujba utreniei găsim începând din secolul IV. În forma actuală provine probabil din oficiul monastic palestinian.

Exclamaţia de bucurie „Aliluia” înseamnă că în întunericul luptei ascetice se oglindeşte deja, prin veghe şi mărturisire dogmatică, bucuria zilei în care va străluci lumina duhovnicească a Învierii. „Aliluia” este o anticipare cotidiană a bucuriei mironosiţelor ce descoperă în zori mormântul gol al lui Hristos şi sunt iniţiate în lumina Treimii de lumina Învierii. Dar la acest început de Utrenie, această actualizare e înconjurată încă de întunecime, şi, de aceea, „Aliluia” trebuie cântat solemn, dar sobru şi rar.

Aliluia precede troparul „Iată Mirele vine în miezul nopţii” şi ne transpune într-o atmosferă de rugăciune înălţătoare şi cutremurătoare în acelaşi timp, cu gândul mereu la „Cămara Mântuitorului”. Potrivit Sfântului Atanasie, Învierea lui Hristos a avut loc chiar la miezul nopţii. Hristos a profitat de acest moment privilegiat al derulării timpului, în care se trece de la un ciclu la altul, pentru a rupe închiderea lui, pentru a-l face să treacă de la moarte la viaţă şi a vesti transfigurarea sa finală la învierea generală.

Totuşi, această dimensiune eshatologică e reprezentată mai mult sub aspectul său penitenţial decât triumfal. Miezul nopţii e simbolul veşniciei şi ceasul Învierii lui Hristos, dar, prin analogie, e şi ceasul prin care va reveni să judece pe fiecare după faptele lui. Trebuie să priveghem în semn de aşteptare şi pregătire pentru cea de-a Doua Venire. De aceea, îndată după psalmodierea lui Aliluia urmează troparul „Iată Mirele”. Această temă a aşteptării Mirelui şi a veghii eshatologice a fost asociată încă din vechime de slujba de la miezul nopţii, fiindcă o găsim deja la Ipolit al Romei. Echivalenţa între Învierea trupească a lui Hristos şi a Doua Sa Venire ce provoacă Învierea generală, e deosebit de limpede în timpul primelor zile ale Săptămânii mari, când credincioşii ce se pregătesc să celebreze Patima şi Învierea Lui sunt îndrumaţi să se pregătească pentru ultima venire a Mirelui.

Aceste două cântări sunt specifice primelor 3 zile ale Săptămânii Patimilor.


Ziua de marţi ne pregăteşte pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor 10 fecioare şi parabola talanţilor. Pe când Domnul nostru Iisus se suia la Ierusalim să se ducă la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele din ele sunt îndreptate către iudei. Pilda celor 10 fecioare însă a spus-o pentru a ne (îndrepta) îndemna spre milostenie şi în acelaşi timp spre a ne învăţa să fim cu toţii gata înainte de sfârşitul vieţii. Această pildă aseamănă intrarea în viaţa veşnică cu o nuntă. Hristos e Mirele care ne cheamă pe toţi la ospăţul Său de nuntă, precum glăsuieşte utrenia zilei.

Mirele, cel ce eşti mai frumos cu podoaba decât toţi oamenii, care ne-ai chemat pe noi la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii tale, dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşelilor mele, prin împărtăşirea patimilor Tale, şi îmbogăţindu-mă cu haina slavei frumuseţii tale, fă-mă împreună-şezător luminat la masa împărăţiei Tale”.

Taina nunţii „mare este”, zice Sfântul Apostol Pavel, dar „în Hristos şi în Biserică”. Prin unirea nunţii se împlineşte într-un chip nedesăvârşit, năzuinţa omului după veşnicie; prin urmaşii săi omul îşi prelungeşte viaţa dincolo de hotarele vârstei sale. Nunta pământească este însă o icoană ştearsă a negrăitei bucurii de a fi împreună cu Mirele Hristos, unirea cu el este veşnică şi bucuria fără de margini.

Dar pentru a intra împreună cu Mirele, trebuiesc îndeplinite anumite condiţii arătate în parabola celor zece fecioare: veghere, feciorie şi untdelemn în candele. Despre veghere şi curăţie ne-a învăţat pe larg Sfânta şi marea Luni. Totuşi tema vegherii necontenite este reluată şi se insistă asupra ei: „Pentru ce te leneveşti, ticălosul meu suflet? Pentru ce ţi se nălucesc fără de vreme griji netrebnice? Pentru ce te zăboveşti cu lucruri trecătoare? …Până când ai vreme, trezeşte-te , grăind: Greşit-am Ţie, Mântuitorul Meu, să nu mă tai ca pe smochinul cel neroditor;ci ca un Îndurat milostiveşte-Te, Hristoase, spre mine, cel ce grăiesc cu frică: Să nu rămân afară din cămara lui Hristos.”

Accentul cade astăzi pe untdelemnul din candelă, virtuţile ce împodobesc sufletul. Într-adevăr, toate cele zece erau fecioare, toate au vegheat de-a lungul nopţii în aşteptarea Mirelui; cinci dintre ele însă, pentru că au avut untdelemn îndeajuns pentru candele au fost numite înţelepte şi au intrat în cămară împreună cu Mirele; celelalte cinci, pentru că n-au avut grijă să-l cumpere la vreme, şi-au pierdut ostenelile fecioriei şi ale vegherii; au rămas afară de cameră, de aceea au şi fost numite nebune. Untdelemnul a fost deci piatra lor de încercare. Dar ce taină ascunde oare untdelemnul din candele fecioarelor?

Fecioria are mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos S-a născut din fecioară şi a dus viaţă feciorelnică. Înainte-mergătorul şi prietenul său, Ioan Botezătorul, precum şi ucenicul iubit, Ioan Evanghelistul au fost feciorelnici; în viaţa veşnică, tronul său va fi înconjurat de feciorelnici. Pilda celor 10 fecioare însă, parcă ar vrea să ne spună că fecioria singură nu-i îndestulătoare pentru mântuire. Fecioarele cele nebune, deşi fecioare, n-au intrat împreună cu Mirele la nuntă.

Sfinţii Părinţi înţeleg prin untdelemnul din candelele fecioarelor, milostenia, ceea ce înseamnă că fecioria, pentru a putea fi mântuitoare, trebuie unită cu milostenia. Candela sufletului nostru trebuie îngrijită, împodobind-o cu virtuţi întocmai urmând îndemnul adresat la Utrenia acestei zile: „candele noastre să le îngrijim, în virtuţi strălucind şi în credinţă dreaptă” sau „să avem din destul în vasele sufletului nostru untdelemn de împărtăşire”, „ca nefăcând vremea răsplătirilor vreme de cumpărare”, să intrăm împreună cu Domnul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte ale Domnului.

„Mari sunt aripile milosteniei, zice Sf. Ioan Gură de Aur, străbate văzduhul, trece de lună şi soare şi de cetele cereşti…şi se opreşte în faţa tronului Dumnezeirii. Oricâte păcate vei face, milostenia atârnă mai greu decât ele…”.

„Fecioria este un lucru aşa de mare, că nici unul dintre cei vechi n-au putut s-o păzească, nici Noe, nici Avram, nici Iosif. Fecioria şi dispreţul morţii erau virtuţile cele mai grele.. Numai de la Hristos a înflorit floarea fecioriei. Şi totuşi, cele cinci fecioare fără milostenie au fost izgonite. Fecioria este focul, untdelemnul e milostenia: precum focul, tot aşa şi fecioria, dacă nu este unită cu milostenia, se prăpădeşte”.

Care este rostul unirii celor două virtuţi? Sf. Părinţi deosebesc la o faptă, două părţi: trupul, sau forma văzută a faptei şi sufletul sau scopul cu care se face fapta. Ceea ce face ca o faptă să fie bună sau rea este scopul ei şi nu forma, pentru că diavolul „care de la început este mincinos şi tatăl minciunii” (In, 8,44), totdeauna ascunde păcatul sub chipul virtuţii. Adeseori forma atât a virtuţii cât şi a păcatului poate fi aceeaşi, pe când scopul le deosebeşte hotărât; scopul a toată fapta bună este Dumnezeu, iar a păcatului este moartea. De aceea, o faptă bună ca să fie virtuoasă, are nevoie de o garanţie că scopul ei duce la Dumnezeu. Această garanţie Dumnezeu a pus-o în aproapele nostru: „Întrucât aţi făcut aceasta unuia din aceşti fraţi prea mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. XXV,40) va zice Domnul. De aceea, orice faptă virtuoasă se valorifică prin purtarea pe care o avem faţă de aproapele nostru; este o faptă de dragoste, de milostenie faţă de dânsul. Milostenia este deci certificatul de garanţie al virtuţii, că este bine făcută, că duce la Dumnezeu. La Înfricoşata Judecată Dumnezeu va verifica numai aceste „certificate” şi verificarea va fi îndestulătoare. Orice faptă virtuoasă fără această garanţie nu este mântuitoare. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul zice că „toată asceza care nu are dragoste este străină de Dumnezeu”.

Tâlcul acestei pilde la sfârşitul postului nu este greu de ghicit. În curgerea postului omul este mai atent la ostenelile trupeşti: post, nevoile, metanii care, bine făcute, duc la subţierea trupului, la curăţie, feciorie, aceasta fiind o sinteză a virtuţilor celor trupeşti. Ea oglindeşte chipul cel dinafară, forma virtuţii, milostenia însă, ca dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, oglindeşte mai ales faţa lăuntrică a virtuţii, scopul ei. Adevărata virtute trebuie să le unească pe amândouă: ostenelile trupeşti cu virtuţile sufleteşti; fecioria trebuie să se împodobească cu milostenia, altfel nu este mântuitoare.

Fecioarele cele nebune sunt chipul acestor nevoinţe care ne mântuiesc, ostenelile care se fac pentru ele însele, nu pentru Dumnezeu. De aceea ele sunt „nebune”, căci este o nebunie să duci o viaţă de osteneală şi nevoinţă şi la urmă să te alegi cu muncile cele veşnice.

Sfinţii Părinţi au rânduit să se aşeze în această zi pilda celor zece fecioare ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiută este ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Tot astfel prin istoria vieţii lui Iosif, să trăim în curăţie, iar prin minunea uscării smochinului aducem rod duhovnicesc. Mântuirea mult râvnită nu se agoniseşte numai prin nevoinţe personale, prin asceză, acestea sunt necesare dar sunt numai o jumătate din preţ; trebuie şi cealaltă şi mai de preţ jumătate, faptele dragostei de aproapele.

Şi mai este o pricină a pomenirii acestei pilde în această zi. Săptămâna Sfintelor Patimi ne arată în chipul cel mai puternic marea dragoste faţă de oameni a lui Dumnezeu.

Ca să ne învrednicim cu adevărat de „nunta cea nestricăcioasă”, pregătirea noastră pentru Sfânta Înviere trebuie să fie încununată cu acestea două de feciorie şi milostenie, de sfinţenie personală şi dragoste de aproapele.

Cealaltă pildă, a talanţilor, ne atrage luarea aminte mai ales asupra a două lucruri. Omul este dator să fie virtuos. Mântuitorul ne-a poruncit adeseori „Fiţi Sfinţi”, „Fiţi desăvârşiţi” (Mt. V,48), pentru că omul are deja darul Sfinţeniei de la Botez; a primit de la Stăpânul talantul, el trebuie doar să-l neguţătorească, făcând faptele pentru care a primit putere „…fiecare dintre noi să înmulţim talantul harului după măsură. Unul să aducă înţelepciune prin fapte bune, iar altul să săvârşească slujba luminării, credinciosul să împărtăşească cuvântul său celui ce nu ştie tainele, şi altul să-şi împartă bogăţia săracilor. Că aşa vom înmulţi împrumutul. Şi ca nişte economi credincioşi ai harului, ne vom învrednici de bucuria Stăpânului.”

Înmulţirea talantului este condiţia pentru a intra în cămara Mântuitorului. Acest fapt îl arată lămurit Slava laudelor din această zi, „auzind, suflete, de osânda celui ce a ascuns talantul, nu ascunde cuvântul lui Dumnezeu, ci vesteşte minunile Lui , ca înmulţire a harului, să intri întru bucuria Domnului Tău.”

Dar înmulţirea talantului nu o face omul de unul singur, ci numai prin altul, prin zaraful de care pomeneşte Sfântul, „trebuie să dai argintul meu la zarafi” (Mt. XXV,27).

Cine este acest zaraf, ne-o spune Slava Stihoavnei: „Iată că îşi încredinţează Stăpânul talantul Său ţie, suflete al meu. Primeşte darul cu frică, împrumută pe Cel ce ţi la dat, împarte-l la săraci şi câştigă prieten pe Domnul, ca să stai de-a dreapta Lui, când va veni cu slavă…”

Zaraful sunt săracii şi, prin ei, Însuşi Domnul, căci cine dă săracilor împrumută pe Hristos. Stăpânul împarte talanţii şi tot El este zaraful care-i înmulţeşte, pentru ca să adauge şi dobânda la bogăţia talantului.

La slujba ceasurilor, se continuă aşa cum am arătat la ziua de luni, citirea Stâlpilor Evangheliilor. Urmează al doilea stâlp din Evanghelia după Marcu (cap. IX-XVI) la ceasul   al treilea, şi primii doi stâlpi din Evanghelia după Luca (cap. I-VIII, IX-XVI) la ceasul şase, respectiv nouă.

Imnografii insistă la slujba Utreniei şi pe „sfatul fărădelegii” al fariseilor şi cărturarilor asupra Mântuitorului: „sfat al fărădelegii asupra Ta, Mântuitorule, adunând din pizmă cu viclenie preoţii şi cărturarii, au îndemnat pe Iuda la vânzare.” Aceeaşi idee este reluată şi la Pavecerniţa Mare a zilei: „Iată s-a adunat cu duşmănie sfatul cel cu adevărat viclean, să judece spre moarte ca pe un vinovat, pe Cel ce şade sus, ca un judecător şi Domn.

În urma sfatului viclean, ucenicul cel nemulţumitor s-a lepădat de Hristos, a tocmit preţul şi a vândut pe Cel fără de preţ. Se apropie de acum momentul Patimilor răscumpărătoare, al Jertfei lui Hristos.

Imnografii ne asigură că scopul acestei jertfe de sine-însuşi a Domnului este dobândirea iertării păcatelor pentru toţi: „Tu eşti Paştele nostru, Cel ce Te-ai jertfit pentru iertare de greşeli; dumnezeieştile Tale Patimi, Hristoase, le preaînălţăm întru toţi vecii”.

Gabriel Rădăşanu


3 gânduri despre &8222;Sfânta şi Marea zi de Marţi&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s