Sfânta şi Marea zi de Luni


Sfânta şi Marea Luni ne pune înainte blestemarea smochinului neroditor (Mt. XXI, 19-20) şi istoria lui Iosif cel Preafrumos. Din aceste pilde se desprind două înţelesuri paralele: unul istoric, privind poporul evreu în aşteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregătirea şi aşteptarea celei de a doua veniri a Mirelui.

Cămara cea împodobită a Mântuitorului în care trebuia să intre Israel este Biserica lui Hristos. N-a intrat însă în ea pentru două mari păcate, pe care le pomeneşte Domnul în Vinerea Mare (la Utrenie) : „Două lucruri rele a făcut fiul Meu, ce întâi-născut, Israil: pe Mine, izvorul apei vieţii, M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut şi l-a slobozit”

Primul este sterpiciunea, nerodirea: a părăsit apa vieţii – cuvintele Evangheliei, şi   şi-a săpat puţ sfărâmat, adică tâlcuirile strâmbe ale formalismului Legii. Pilda smochinului are în vedere, în primul rând, această sterpiciune a Sinagogii. Ea este un smochin în care Mântuitorul nu a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat şi legea de la el. Refuzul net al Evangheliei şi înţelenirea în formalismul Legii i-a adus blestemul şi uscarea: „Să nu mai rodeşti în veac!”

Celălalt păcat al lui Israel este desfrânarea. Mesia venise în primul rând pentru oile cele pierdute ale casei lui Israil. Acesta era chemat să intre întâi în cămară, Mirele Hristos la dânsul venise. Ori, Israil s-a lepădat de adevăratul său Mire şi a preferat pe Varava, un tâlhar. De aceea Biserica îl numeşte: „Adunarea vicleană şi desfrânată care n-a păzit credinţa bărbatului său”.

Iosif, din seminţia lui Israil, este pildă de curăţenie şi de credincioşie faţă de stăpânul său; a ales închisoarea decât să se învoiască la momelile desfrânate ale egiptencei.

Cele două păcate ale lui Israil sunt de-a pururi piedică la intrarea în cămara de nuntă a Mirelui Hristos. Smochin neroditor este şi tot sufletul care nu se adapă din izvorul vieţii, Hristos, şi nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei. Mântuitorul de-a pururi flămânzeşte de mântuirea noastră şi caută la noi rodul faptelor mântuitoare şi neaflându-l ne blestemă cu uscarea, făcându-ne materie pentru focul gheenei. De aceea Utrenia de luni ne îndeamnă: „Temându-ne, fraţilor, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, să aducem roade vrednice de pocăinţă lui Hristos, celui ce ne dă mare milă”. Rodnicia de fapte bune este o datorie, potrivit cu puterea harului primit la Sf. Botez, precum teologhiseşte şi îndeamnă Marcu Pustnicul: „Omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea.”. Aceasta este haina sufletească cu care se poate intra în cămara vieţii de veci.

Preafrumosul Iosif este pomenit pe de o parte pentru curăţia lui, pe de altă parte că este icoană a Mântuitorului. Aşa cum Iosif fusese vândut de fraţii săi cu gând ucigaş, dar mai apoi se făcuse izbăvitorul lor, hrănindu-i cu pâine în vremea foametei, tot aşa şi Mântuitorul Hristos a fost vândut şi dat la moarte de neamul său, dar S-a făcut mântuire lui Israil şi întregului neam omenesc, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Preacuratului Său Trup. El a fost preţul Răscumpărării noastre, aşa cum îl arată imnele de la Utrenie:”Judecătorule cel nevăzut, cum Te-ai văzut cu trup şi mergi să fii ucis de oameni fără de lege, judecând judecata noastră cu Patima Ta!”

Dar faptul că Hristos a luat în tot adevărul asupra Lui datoria păcatelor noastre, imnografii îl adeveresc într-un imn din care aflăm că în această uimitoare orânduire consta totodată condiţia hotărâtoare pentru întreaga iconomie a restaurării lucrurilor.”Hristos merge să pătimească din bunătatea sa. Cel ce cuprinde toate cu palma, primeşte a fi răstignit pe lemn, ca să mântuiască pe om”.

Suntem, cu alte cuvinte, la împlinirea în veac a spuselor profetului Isaia, despre „tainicul servitor al lui Iahve”, împovărat cu păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre, care era aşteptat să vie.

Într-o înţelegere după care Hristos ridică osânda, rana, durerile lumii, împovărându-se cu ele şi îndurându-le în locul nostru, un accent deosebit pus pe latura de chin şi de suferinţă suportate de Domnul pentru noi, este negreşit tot ce poate fi mai firesc. În tot cazul, aşa se explică prezenţa în cărţile de slujbă a unor imne care, fără a atinge desigur paradoxismul descrierilor Evului mediu occidental, sunt totuşi de un realism impresionant:”Ziua aceasta aduce luminat începuturile Patimilor Domnului; veniţi dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări. Că Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecat fiind de Pilat. Şi încă lovit fiind de rob cu palma peste cap, toate va să le rabde, ca să mântuiască pe om”.

Curăţia, întreaga înţelepciune, cum o numesc Părinţii, este o numire cuprinzătoare a tuturor virtuţilor, semnul credincioşiei statornice faţă de Dumnezeu. De aceea, tot păcatul este întinare, necurăţie, desfrânare, întrucât omul păcătuind, părăseşte pe Mirele ce adevărat pentru care a fost creat, şi aleargă la cel necurat.

Slava de la Stihoavna Utreniei teologhiseşte minunat despre înţelesul duhovnicesc al curăţiei: ” A doua Evă aflând şarpele pe egipteancă, se nevoia să împiedice pe Iosif prin cuvinte cu momeli; dar el, lăsându-şi haina, a fugit de păcat. Şi gol fiind, nu s-a ruşinat ca cel întâi-zidit mai înainte de călcarea poruncii”.

Adam şi Eva au fost creaţi de Dumnezeu „goi şi nu se ruşinau”(Gen. II,25) şi aşa fiind, erau ca întreaga făptură, frumoşi foarte. În ce consta goliciunea lui Adam? Omul, în Rai, zice Sf. Maxim, ducea o viaţă simplă, meşteşugită, nu avea nevoie de îmbrăcăminte, deoarece din pricina nepătimirii ce avea nu se temea de ruşine. Înainte de cădere, el nu era tras încoace şi încolo de pornirile stricăcioase şi contrare ale trupului, ci era mereu gol şi liber de prefacerea necontenită având o aşezare trupească simplă şi neînvrăjbită.

După cădere însă, primilor oameni li s-au deschis ochii, au cunoscut că sunt goi,    s-au ruşinat, şi-au făcut acoperământ de frunze şi s-au ascuns (Gen. III,7-10). Iar după blestem, Dumnezeu le-a făcut îmbrăcăminte de piele şi apoi i-a scos din Rai.

De atunci, goliciunea trupească era mereu ruşinoasă pentru om, aducându-i aproape de prima cădere, de păcat. Când însă biruieşte păcatul şi ajunge la nepătimire, golătatea nu mai este ruşinoasă. „Iosif gol fiind, nu s-a ruşinat ca şi cel întâi-zidit (Adam) înainte de cădere”. Mulţi pustnici şi oameni ai lui Dumnezeu au trăit goi şi nu se ruşina, golătatea lor fiind semnul de nepătimire şi pricină de laudă. (vezi viaţa Sf. Maria Egipteanca)

De fapt omul în Rai nu era gol desăvârşit; era îmbrăcat în veşmântul harului nepătimirii, iar golătatea cea din afară pentru el nu avea înţeles. Tot aşa omul duhovnicesc, chiar dacă trupul este gol, este îmbrăcat cu haina virtuţii şi golătatea trupească este uşor de purtat. Păcatul, lipsindu-ne de îmbrăcămintea harului, ne dă simţământul goliciunii ruşinoase, de unde nevoia instinctivă a omului de a-şi acoperi goliciunea trupească.

Nerodnicia virtuţii şi necurăţia sunt păcatele cele mai mari care ne lipsesc de cămara cea importantă a Mântuitorului. Dimpotrivă, pentru a putea intra împreună cu El, trebuie să ne agonisim asemănarea cu El, prin dăruire totală în slujirea Lui şi prin desăvârşita curăţie. Aceasta este morala sfintei şi marii Luni.

Mai există însă o primejdie. Apostolii, mergând spre Ierusalim, socoteau că acum este momentul inaugurării mult doritei împărăţii mesianice, care avea să ferească pe Israil printre celelalte neamuri. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta şi de-a stânga, asupra căreia stăruie de asemenea sfânta şi marea Luni: „Doamne, nepricepându-se mama fiilor lui Zevedei, pentru taina cea nespusă a rânduielilor Tale, a cerut de la Tine, ca să dăruieşti fiilor ei cinstea împărăţiei celei vremelnice…”

Dacă cele două păcate de mai sus au primejduit sinagoga, de aceasta din urmă au fost primejduiţi cei mai de aproape ai Domnului, ucenicii. Mântuitorul însă ne arată că această înţelegere este străină de Dânsul: „Căci Tu, Doamne, învăţând pe ucenicii Tăi să gândească cele mai desăvârşite, le-ai zis să nu se asemene neamurilor (păgânilor, n.n.) ca să stăpânească pe cei mai mici. Că nu va fi aşa între voi, ucenicii Mei,[…]ci cel mai mare dintre voi să fie slujitor tuturor, şi cel ce stăpâneşte, ca cel stăpânit; şi cel ales a fi mai întâi, ca cel de jos. Că şi Eu însumi am venit ca să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, şi să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulţi..”

Slava şi bogăţia, la care râvneau ucenicii şi în care veacuri de-a rândul s-a desfătat Biserica cea pământească, nu sunt în duhul Învăţătorului care, bogat fiind şi Stăpânul a toate, de voia Sa a sărăcit şi a luat chip de rob şi a venit nu ca să I se slujească, ci ca el să slujească şi să se dea răscumpărare pentru lume: „Însumi am venit să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, cu a cărui chip m-am îmbrăcat de bunăvoie Eu, Ziditorul, bogat fiind cu Dumnezeu şi să-Mi pun sufletul Meu răscumpărare pentru dânsul…”

În această zi, luni dimineaţa, se începe, la mănăstiri, citirea stâlpilor Evangheliilor, care continuă şi în zilele de marţi şi miercuri. Stâlpii Evangheliilor se citesc în această săptămână în zilele de luni, marţi şi miercuri, la Ceasul al treilea, al şaselea şi al nouălea, împărţindu-se cele 4 Evanghelii în nouă părţi. În ziua de luni se citesc cei doi „stâlpi” – care alcătuiesc Evanghelia după Matei, la ceasurile trei şi şase, precum şi primul stâlp din Evanghelia lui Marcu (cap. I-VIII), la ceasul al nouălea.

Sfânta Evanghelie se citeşte de către preot, înveşmântat în epitrahil şi felon, în mijlocul bisericii, de pe analog, înfrumuseţat cu flori şi încadrat de două sfeşnice cu lumânări, la Ceasurile al treilea şi al nouălea, după troparele ceasurilor respective iar la ceasul al şaselea, după Paremie.

Citirea „Stâlpilor Evangheliilor” se face după textul din Noul Testament sau din Biblie, pentru ca să se citească, în continuare, nu întrerupt în pericope, cum este în cartea de slujbă, Sfânta Evanghelie.

Tot în această zi, la ceasul al şaselea, paremia ne aduce în faţă chemarea la profeţie a lui Iezechiel, fiul preotului Buzi, originar din familia preoţească Ţadoc pe care-l aminteşte în viziunile cu privire la templul cel nou. Chemarea sa la misiunea profetică a avut loc în urma unei viziuni lângă pârâul Kedar (Chebar), viziune pe care o istoriseşte în cadrul capitolului întâi (v. 1-20) din care se şi citeşte paremia.

Lectura lui Iezechiel şi cartea Ieşire vine dintr-o extindere a lecturilor din Sâmbăta Mare la întreaga Săptămână a Patimilor. Capitolul XXXVII, cuprinzând profeţia „oaselor”, citit la Utrenia Sâmbetei Mari (denia din Vinerea Mare), e unul din cele mai limpezi texte ale Vechiului Testament privitoare la Înviere. Astfel, dată fiind această importanţă şi profunzimea de ansamblu a viziunilor lui Iezechiel, lectura acestei cărţi a fost extinsă la întreaga Săptămână Mare.

Alegerea primelor capitole din Iezechiel pentru lecturile din Lunea Mare până în Miercurea Mare se explică desigur prin grija de a aplica principiul lecturii continue, dar şi prin însuşi conţinutul acestor capitole. Evocarea teofaniei, al cărei martor a fost Iezechiel, îi pregăteşte pe credincioşi pentru teofania supremă a Crucii, ca şi ei să poată venera, contemplând sensibil pe Cel Răstignit, puterea dumnezeiască ce învăluie lemnul. Să adăugăm faptul că lectura acestei viziuni dobândeşte un relief deosebit la cei ce se pregăteau, ca şi Moise, timp de 40 de zile prin post şi asceză pentru  a deveni martorii arătării lui Dumnezeu şi tovarăşii marilor văzători ai Vechiului Testament.

Prin lecturarea din cartea Ieşirii, Biserica a vrut să-i facă pe credincioşi să retrăiască tot ceea ce ţine de făgăduinţele dumnezeieşti: pricinile care L-au făcut pe Dumnezeu să le facă oamenilor (cap. 1-11), momentele solemne din viaţa celor care au fost primii lor martori (c. 12-50) şi, respectiv, întâia lor realizare în evenimentele ce constituie Paştele lui Moise.

Continuarea lecturilor din Lege pe tot parcursul Triodului evidenţiază faptul că ciclul Triodului e un fel de rezumat al continuităţii planului divin în iconomia mântuirii ce culminează în lumina Învierii.

Cartea lui Iov, citită în Săptămâna Patimilor până la Vecernia Vinerii Mari, se citea în acest loc încă din secolul IV. Potrivit mărturiei unui comentariu arian la Cartea lui Iov, atribuit lui Origen, această carte se citea în toate zilele de post. La Ierusalim şi la copţi, lectura ei continua tot Postul Mare. Alegerea cărţii lui Iov era extrem de potrivită pentru lecturile Săptămânii Mari şi se putea extinde până în seara celebrării morţii lui Iisus căci în exegeza comună Iov reprezintă tipul însuşi a lui Hristos care  suferă deşi este nevinovat. În chip asemănător, Iov este socotit modelul răbdării în încercări şi ispite. După Sf. Ioan Hrisostom, el este „atletul răbdării”. Pătrunzând lectura cărţii lui Iov în săptămâna Patimilor, credincioşii vor fi introduşi prin meditaţie asupra lui în dimensiunea hristologică a acestei virtuţi.

Gabriel Rădăşanu


4 gânduri despre &8222;Sfânta şi Marea zi de Luni&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s