Postul: modul postirii din vechime şi până în prezent


Pătrunderea în atmosfera Postului Mare este precedată de titlul solemn şi emoţionant al iertării reciproce a păcatelor (la slujba Pavecerniţei) din Duminica lăsatului sec de brânză, numită şi „Duminica iertării”.

Originea acestui rit al iertării se găseşte în Palestina, după mărturiile Sf. Sofronie al Ierusalimului.

Monahii, spune el, se curăţau mai dinainte pentru dumnezeiasca patimă şi pentru închinarea Învierii lui Hristos. În mănăstire se păstra din vechime o rânduială anume în Duminica ce s-a obişnuit să se numească întâia din săptămânile Postului Mare:se săvârşea Sf. Liturghie ca de obicei şi fiecare se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele taine şi mâncau puţin, după cum era obiceiul.

Se strângeau în biserică şi făcându-se rugăciune îndelungată şi metanii, urma ritualul „iertării” cu metanie şi sărutare între ei şi la stareţ care-i binecuvânta pentru ajutor şi stăruire în nevoinţele ce le stăteau înainte.

Urma „pelerinajul” în pustie, fiecare luându-şi de ale mâncării după trebuinţa trupului: pâine, smochine, finice, legume uscate muiate în apă iar cei mai îmbunătăţiţi se hrăneau cu ierburile ce creşteau în pustie. Această rânduială era păzită cu sfinţenie de fiecare dintre ei fără a şti unul cum se înfrânează şi petrece celălalt.

Petrecând toate zilele postului, se întorceau la mănăstire în duminica dinaintea sărbătorii Învierii Domnului, duminică pe care Biserica a primit-o să se prăznuiască cu stâlpări. Atunci se întorcea fiecare având rod al ostenelilor sale conştiinţa sa, care cunoştea cum a lucrat şi seminţele căror osteneli a adunat. Aceasta era rânduiala mănăstirii şi ea se împlinea în chip desăvârşit.

Postirea a fost privită ca o formă de sărbătoare ori celebrare solemnă. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian şi ale Sfântului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai în Vinerea Patimilor, o zi, alţii două, vineri şi sâmbătă în Săptămâna Patimilor, alţii trei, o săptămână iar alţii mai multe zile. Această variaţie a ţinerii postului începuse cu mult mai devreme. Un secol mai târziu mărturiile arată că acest post pre-pascal, cel puţin în unele regiuni, s-a extins la întreaga săptămână a patimilor. Astfel în Didahiile Apostolice citim: „astfel, trebuie să postiţi în zilele Paştelui din ziua a doua a săptămânii (luni) şi trebuie să vă hrăniţi cu pâine, sare şi apă numai după ceasul al nouălea până în ziua a cincea (joi)…Iar Vineri sau Sâmbătă postiţi deplin şi nu gustaţi nimic. La mijlocul celui de-al doilea secol biserica cunoştea un post foarte scurt înainte de prăznuirea anuală a Paştelui, dar şi aşa postul se ţinea (diferit) deosebit în locuri diferite

În această perioadă, existenţa postului Patruzecimii este confirmată şi de canonul 5 al Sinodului de la Niceea. Începând de la sfârşitul secolului III înainte, Postul cel Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite, Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau prepascal – până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (pascal) care ţinea o săptămână, cea a patimilor, fiind foarte aspru. După cum observăm, săptămâna Patimilor nu era socotită în cadrul Paştelui Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor, a „Paştilor” în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau suferinţei Domnului.

În Ierusalim, Postul Paştelui consta din opt săptămâni fiecare incluzând cinci zile de post, ceea ce dă exact 40 de zile de post deplin. Cu alte cuvinte, aici termenul de „patruzeci de zile” a fost înţeles ca 40 de zile de postire. Aceeaşi practică este atestată de Sf. Epifanie al Ciprului şi de Ioan Hrisostom în 387, pentru Antiohia. Totuşi în Constantinopol, ca şi-n Egipt şi Apus, 40 de zile însemnau întâi de toate o perioadă de pregătire de-a lungul căreia unii posteau de fapt 5 zile pe săptămână, fapt care, ca şi perioadă liturgică, includeau cele 2 zile euharistice săptămânale. Sf. Atanasie al Alexandriei vorbeşte despre timpul Postului Paştelui şi Postul Săptămânii Sf. Patimi. Deci, în Constantinopol, cele 40 de zile includeau sâmbetele şi Duminicile dar exclude Săptămâna Sf. Patimi, sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpilor.

În Apus şi Egipt, Postul Paştelui includea deopotrivă Săptămâna Sf. Patimi şi zilele euharistice săptămânale rezultate care au dus chiar la un post mai scurt.

În secolul IV, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea din Joia Patimilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Iar în vinerea şi sâmbăta Patimilor să nu guste nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta, căci zice undeva Domnul vorbind despre Sine: Când se va lua de la ei Mirele, vor posti în zilele acelea.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Sf. Patimi numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate”.

La Ierusalim această xirofaghie din Săptămâna Mare se întindea la toate cele 40 de zile, regulă instituită de sinoadele de la Laodiceea şi apoi Trulan, dar şi îndulcită mai apoi îngăduind consumarea de legume şi fructe.

La Mănăstirea Studion, în Săptămâna Patimilor nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate.

Tot în sec. IV, peregrina Egeria ne dă informaţii interesante despre aceia care practicau postul cel mai sever – numiţi „hebdomaderi” – care nu mâncau decât de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica după liturghie, când se împărtăşeau. Hrana acestora era cum nu se poate mai simplă; ei nu gustau nici pâine, nici ulei, nici fructe, ci numai apă şi puţin terci de făină.

În general deci, în vechime, postul era mult mai aspru decât cum se ţine azi. Toate zilele erau de ajunare, adică abţinere completă de la orice mâncare şi băutură până la Ceasul IX din zi (spre seară) afară de sâmbete şi duminici care erau exceptate de la ajunare.

Conform tradiţiei stabilite cu timpul în Biserică, în primele trei zile (luni, marţi şi miercuri) şi ultimele două (vineri şi sâmbătă) din Săptămâna Sf. Patimi se recomandă post complet sau ajunare până spre seară, când se poate mânca puţină pâine şi bea apă. Miercuri se ajunează până seara (odinioară, până după săvârşirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite) iar sărbătoarea Bunei-Vestiri când se întâmplă să cadă în primele patru zile din Săptămâna Patimilor, se dezleagă la untdelemn şi vin, iar când cade în vinerea sau sâmbăta acestei săptămâni, se dezleagă numai la vin. După canonul 5 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, se pot gusta peşte şi vin, dacă Bunavestire cade în Joia sau Vinerea patimilor.

Tradiţia timpurie pre-constantiniană şi pre-monastică înţelegea postirea în primul rând ca o singură zi de post, implicând abstinenţa completă de la mâncare şi nu o abstinenţă de la anumite alimente, aşa cum aceasta va fi înţeleasă mai târziu. Această abstinenţă completă continua până la ceasul IX. Un asemenea concept de postire (împrumutat de iudaism) ar putea fi definit ca liturgic. Acesta era legat de conceptul de Biserică ca fiind nu din această lume, dar totuşi existând în această lume.

Postirea a fost starea de veghe a Bisericii înseşi, a poporului lui Dumnezeu pregătindu-se necontenit, aşteptând Parusia Domnului. Accentul nu s-a pus pe valoarea ascetică a postirii, ci pe expresia – în refuzul hranei, în negarea oricărei supuneri la necesităţile naturale – acelui caracter eclezial, eshatologic al Bisericii înseşi şi a credinţei ei.

Postirea a fost legată de cult, de ritmul liturgic al vieţii Bisericii, deoarece acestea corespundeau Bisericii ca veghe şi aşteptare.

Cât despre conţinutul liturgic al Postului, un factor decisiv l-a constituit reforma liturgică realizată în secolul IX de mănăstirea Studion, în mod deosebit de Sf. Teodor Studitul, în Constantinopol.

Multe texte bizantine aduc mărturie despre nivelul preocupării liturgice şi de precizare a indicaţiilor tipiconale încă din timpul vieţii lui Teodor, continuată, de asemenea, şi de către succesorii săi. Tradiţia studită e remarcabilă în special pentru creativitatea sa imnografică şi, mai presus de orice, pentru compunerea Triodului Postului Mare.

Gabriel R.

Un gând despre &8222;Postul: modul postirii din vechime şi până în prezent&8221;

  1. „Cea mai minunată frumuseţe este în primul rând frumuseţea sufletească!”

    Postul este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor trupeşti. Postul îl debarasează şi-l uşurează pe creştin de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc „întunecare gândurilor şi tulburare cugetelor”. El este o jertfă bineplacută lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început virtuţilor de tot felul.

    http://www.crestinortodox.ro/paste/postul-pastelui/invatatura-despre-post-biserica-ortodoxa-71105.html

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s