Tema Marelui Canon


Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Omul, care ajunge să conştientizeze greutatea fărădelegilor sale, care gustă până la fund amărăciunea înstrăinării de Părintele său, datorită poftelor celor vătămătoare, «îşi vine acum în fire» şi, negăsind altă mângâiere, se întristează şi plânge cu amar: «De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum?…». (cântarea I, stihira I)

Plânsul este expresia părerii de rău pentru păcatele săvârşite, cu acesta autorul alinându-şi conştiinţa pătată de păcat. Cu acesta îşi domoleşte şi «ura» pentru trecutul său pătimaş: «Indepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăiţă» (stihira a II-a).
Şi, iată că plânsul său nu este zadarnic, căci acest soi de plâns mântuieşte, deschizând drum pocăinţei. Rodul acestui plâns este atât de apreciat, încât — am văzut — autorul îşi începe canonul chiar cu el. Încet-încet lacrimile fac să încolţească în sufletul păcătosului nădejdea mântuirii care, pe măsură ce creşte şi odrăsleşte, dă acestuia curaj şi speranţă. Numai floarea dragostei înflăcărate pentru Dumnezeu însă, aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări, iertare încununată în final cu rodul minunat al mântuirii.
Tema Marelui Canon este, aşadar, prezentarea situaţiei critice în care aduce păcatul şi căderea pe păcătos, precum şi «agonia» sa, la glasul lăuntric al conştiinţei, pe drumul pocăinţei şi al mântuirii. Această temă nu este de loc nouă în imnografia bizantină, căci aceeaşi este şi tema condacului «Suflete al meu, suflete al meu», care se cântă după prima parte a celei de-a şasea ode a Canonului celui Mare precum şi a o serie de multe alte creaţii similare. Dacă însă, tema aceasta nu este proprie doar creaţiei andreiene, modul tratării ei este totuşi original, mai ales prin introducerea elementului dramatic, pentru care canonul a şi fost considerat «înaintemergătorul dramei mistice a Evului Mediu». (Hristu Panaghiotis)

Specialiştii şi-au pus şi întrebarea dacă şi în ce măsură canonul Sfântului Andrei ar putea avea un caracter «personal», de vreme ce acesta pare a fi subiectul său, monologând în general, alteori dialogând cu Dumnezeu. Despre o perioadă de viaţă «dezordonată» însă, nu poate fi vorba în trecutul Sfanţului Andrei, intrat la o vârstă atât de fragedă în monahism (14-15 ani), nici de o pocăinţă cu prilejul denunţării Monotelismului căruia i-a cedat pentru scurtă vreme, pentru că atunci canonul ar fi trebuit să aibă alt caracter, de pocăinţă expresă pentru erezie, şi nu pentru păcat în general. Adevăratul subiect al dramei nu este, aşadar, autorul, chiar dacă din motive poetice ori din smerenie — lucru obişnuit în imnografia noastră bisericească — acesta îşi impută sieşi toate păcatele şi fărădelegile acuzate în canon. O face ca pildă şi în numele păcătosului în general, ca oricine rostindu-l să se poată identifica cu uşurinţă şi, astfel, să-şi poată plânge lesne păcatele sale personale.
Pocăinţa — destul de des, de altfel, tratată în imnografia creştină — nicăieri parcă nu capătă o asemenea valoare şi întindere. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului acestuia: «Ia aminte, cerule, şi voi grăi, pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu .. », drama consumată în sufletul chinuit de păcat este minuţios şi cu mult rafinament psihologic prezentată.
Iată care ar fi principalele stadii ale acesteia:
•    Sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit.
•    Iubirea divină, prin glasul propriei conştiinţe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare şi depăşire a acestei stări.
•    Sufletul conştientizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat.
•    Procesul propriu-zis al pocăinţei.
•    Încununarea «luptei celei bune» cu darurile bunătăţii şi milostivirii celei nemărginite a lui Dumnezeu.
Faptul că Sfântul Andrei vorbeşte de o oarecare «voce interioară», la auzul căreia este declanşat procesul de pocăinţă, a fost considerat de unii drept mărturie a trihotomiei . Însă, acest «glas al lui Dumnezeu» sădit în inimile noastre nu este altceva decât propria noastră conştiinţă «Din aceasta m-am judecat; din aceasta m-am osândit eu, ticălosul, adică din cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai puternic»” .

Sebastian Paşcanu, Comentariu la Canonul cel Mare

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s