Predică la Sfinții Trei Ierarhi


La orice sărbătoare de hram, prilejul duhovnicesc deosebit strânge multă lume. Parcă nu găseşti cuvinte să descrii importanţa acestui praznic sau profunzimea de învăţătură pe care o putem desprinde, şi nu găsim cuvinte pentru că praznicul de astăzi este închinat celor care au vorbit cel mai profund în istoria Bisericii despre Sfânta Treime. De aceea, Biserica a consacrat numele acestei sărbători, numindu-i pe cei 3 cuvântători mari, pe cei 3 mari Sfinţi Părinţi, “Treime de arhierei”.

N-am găsit cuvinte să-i lăudăm, n-am găsit cuvinte să ne exprimăm bucuria, şi totuşi, fiindcă ne adunăm la o astfel de sărbătoare, e cu neputinţă să nu spunem câte ceva despre această sărbătoare, despre ei.

Biserica aceasta, deşi este nouă, a reuşit să strângă între zidurile ei, atât de mulţi credincioşi, fiindcă este închinată şi acestei sărbători. Ne-a strâns pe toţi aici sărbătoarea de astăzi, Sf. Trei Ierarhi ne-au adunat, ne-au chemat cu glasul lor care se aude de 2000 de ani aproape, în Biserică, din secolul IV.

Toţi 3 au trăit deci în acest secol, pe care Biserica îl numeşte “secol de aur”. Deşi secolul acesta a fost în acelaşi timp, (timpul) momentul cel mai frământat prin care a trecut Biserica. În sec. al IV- lea, a deschis calea triumfului Creştinismului, Sf. Constantin cel Mare. În secolul al IV- lea au încetat persecuţiile, credincioşii au putut să se declare liberi, pe faţă, că sunt creştini. Au început să se ridice în libertate primele biserici creştine. În secolul al IV-lea, puterea de atunci – Împăratul avea curajul să se declare creştin. În secolul al IV –lea au răsărit cele mai mari flori ale virtuţilor creştine, Sfinţii Părinţi ai pustiei şi Sfinţii Părinţi scriitori de opere nemuritoare în istoria Creştinismului.

În secolul al IV – lea întâlnim aşadar pe Sf. Ioan Gură de Aur, pe Sf. Vasile cel Mare, pe Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, pe Sf. Atanasie cel Mare, pe Sf. Nicolae – arhiepiscopul Mirelor Lichiei, pe Sf. Spiridon – făcătorul de minuni, pe Sf. Efrem Sirul, şi atâtea şi atâtea mari figuri, importante figuri, pe cerul Bisericii Creştine. Figurile lor strălucesc, şi creştinii le-au consacrat imne îndată după trecerea lor din viaţă. Viaţa lor a fost un exemplu extraordinar de urmat pentru creştinii din totdeauna. Dacă vrem, viaţa lor a fost trăirea la maxim a cotei pe care o presupune viaţa creştină. De aceea, creştinii îi pomenesc întotdeauna cu atâta cuvioşie, cu atâta respect.

În sec. al XI – lea, în timpul unui împărat bizantin pe nume Alexios Comnenul, o mare familie de împăraţi bizantini, s-a iscat chiar o controversă între creştinii Bizanţului: oare care dintre cei 3 mari cuvântători de Dumnezeu – Ioan Gură de Aur, gura cea aurită a cuvintelor dumnezeieşti, sau Vasile cel Mare, mare prin viaţa lui, prin puterile sale, prin opera sa de caritate, de filantropie, de iubire de oameni, sau prin opera sa scrisă, lăsată Bisericii până la sfârşitul veacurilor, sau Grigorie – pe care Biserica l-a numit “cuvântătorul de Dumnezeu” sau “Teologul”, şi ştim că în istoria Bisericii doar 3 personalităţi au fost apelate cu acest nume de “teolog”: Sf. Ioan Teologul, care este Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Grigorie pe care astăzi îl pomenim, şi Sf. Simeon Noul Teolog. Care dintre aceşti trei, ar avea întâietate înaintea lui Dumnezeu? Asemenea dispute s-au iscat între ei, încât cearta ajunsese la urechile împăratului, şi episcopii deveniseră nemulţumiţi fiindcă creştinii ajungeau să se împartă între ei, să nu se mai adune în aceleaşi biserici la un loc, unii chemându-se „ioaniţi”, alţii „vasiliteni”, sau alţii „gregorieni”, fiecare după cum acorda oarecare întâietate unuia dintre aceşti 3 mari învăţători ai lumii.

Unul din episcopii acelei vremi, Meletie cu numele, a primit din partea lui Dumnezeu o vedenie deosebită în care i-a descoperit că nu este bine să se împartă creştinii cinstind cu prioritate pe vreunul dintre ei. I s-a arătat mai întâi Sf. Ioan Gură de Aur, în altă noapte i s-a arătat Sf. Vasile cel Mare, apoi altădată – Sf. Grigorie Teologul şi în urmă i s-au arătat toţi 3împreună, încredinţându-l prin aceasta că sunt vrednici de aceeaşi cinstire înaintea lui Dumnezeu.

Toţi trei au grăit neasemănat despre Sf.Treime. Toţi trei au ritorisit, au spus în cuvintele cele mai alese ale oratoriei, pentru că aceasta însemna în limbajul vechi „a ritorisi”, întâlnim de multe ori la acatiste acest cuvânt, toţi trei deci au spus în cuvintele adresate întregii lumi – Taina de nepătruns a Sf.Treimi, pentru că noi cinstim acelaşi Dumnezeu în 3 feţe: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh.

De aceea, Biserica îi cinsteşte pe toţi împreună în această zi, şi sărbătoarea lor a rămas statornicită până la sfârşitul lumii, în această zi, de 30 ianuarie. Şi a fost aleasă această zi, pentru că toţi 3 mai sunt pomeniţi încă o dată, pe rând, în timpul lunii ianuarie: la 1 ianuarie, cum bine ştiţi – Sf. Vasile cel Mare, pe 25 ianuarie Sf. Grigorie Teologul, pe 27 ianuarie, Sf. Ioan Gură de Aur. De aceea acest episcop din sec XI, Meletie, le-a consacrat tuturor, o singură zi.

Despre Sf.Vasile cel Mare, dacă ar fi să ne gândim la fiecare dintre aceşti 3 ierarhi pe rând, ştie aproape toată suflarea, că numele lui apare foarte des în rugăciunile Bisericii, e pomenit la liturghia care-i poartă numele, de zece ori în timpul anului, e pomenit de asemenea, ori de câte ori Biserica luptă cu vrăjmaşul cel nevăzut, citind molitvele care-i poartă numele, şi este pomenit şi de alte ori în timpul anului, în calendarul bisericesc.

Sf. Ioan Gură de Aur, e pomenit în mod deosebit la 13 noiembrie, deşi s-a stins din viaţă în ajunul praznicului închinat cinstitei Cruci, dar pentru importanţa  acestui praznic, sărbătoarea lui a fost mutată la 13 noiembrie. Credincioşii îl cunosc pe Sf. Ioan Gură de Aur fiindcă e pomenit la majoritatea sfintelor litughii din timpul anului, şi de asemenea, sunt câteva molitve care-i poartă numele.

Despre Sf. Grigorie de Nazians, numit şi „Teologul” sau „Cuvântătorul de Dumnezeu”, creştinii au auzit mai puţin. Deşi figura sa este la fel de importantă ca a celorlalţi doi. Figura sa este atât de importantă în Biserică încât a fost supranumit „Teologul”. Lui i se datorează „Cele 5 Cuvântări despre Dumnezeu”, care nu sunt altceva decât 5 predici, pe care el le-a rostit în Biserica Constantinopolului, atunci când Imperiul era frământat de erezii.

Toţi trei, aceşti ierarhi, şi-au legat viaţa lor de răspunsul pe care l-au dat în timpul vieţii lor, ereziilor, abaterilor de la credinţă, care au frământat Biserica acelor vremi. Toţi 3 au avut o atitudine de un curaj deosebit faţă de Împărat sau faţă de Putere, care era câteodată, în timpul lor chiar potrivnică adevaratei învăţături despre Dumnezeu. Toţi trei au suferit din acest motiv: Sf. Ioan Gură de Aur şi-a încheiat viaţa în exil, Sf. Vasile cel Mare a avut de asemenea, parte de suferinţe din partea Puterii, Sf. Grigorie de Nazians a suferit atât de mult încât în smerenia lui a socotit că mai de folos era să abdice din scaunul de patriarh, decât să fie pângărită Biserica lui Hristos de cei potrivnici adevaratei învăţături.

De aceea Biserica îi numără pe toţi trei şi le închină o zi deosebită, de sărbătoare, acestora.

Sf. Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei. Viaţa lui n-a fost lungă. A trăit doar 49 de ani. A fost în schimb una dintre cele mai luminoase figuri ale Capadociei. Sf.Vasile cel Mare şi-a consacrat întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu. S-a născut într-o familie cu mulţi copii, între care biserica numără 5 sfinţi, împreună cu părinţii lor. Tatăl său, tot pe nume Vasile, era un om de vază în cetatea Cezareei din Capadocia. A dat o aleasă învăţătură fiului său. Mama i-a fost învăţătoare în cele duhovniceşti, pentru că el mărturiseşte în opera sa că a fost iniţiat în adevărata închinare lui Dumnezeu de mama sa, de o soră a sa mai mare pe nume Macrina şi de o bunică a sa, care purta acelaşi nume – Macrina „cea bătrână”, cum o cunoaşte istoria. De multe ori, mamele creştine au fost cele care au întărit Biserica şi au dat Bisericii adevăraţi oameni. Emilia se numea mama Sf. Vasile cel Mare, şi Biserica o numără între sfinţi, cum v-am spus.

A studiat la cele mai alese şcoli ale timpului său. Cetatea întregii învăţături din acea vreme, deşi învăţătură păgână, era Atena. Sf.Vasile cel Mare, după ce a studiat la şcolile din oraşul său, apoi din Alexandria Egiptului, a fost trimis de părinţii săi sădobândească cea mai înaltă cunoaştere a lumii de atunci – filozofia – în cetatea filozofiei şi-a întregii înţelepciuni de atunci, Atena. Aici l-a cunoscut şi pe Sf. Grigorie Teologul. Au fost prieteni nedespărţiţi. Ne spune viaţa lor că nu cunoşteau decât două drumuri: pe acela al şcolii, şi pe acela al bisericii. Sau cum spunea Sf. Grigorie în cuvântarea de la moartea Sf. Vasile cel Mare, „ei n-au cunoscut decât drumurile către două tipuri de dascăli: către dascălii minţii şi către dascălii duhului, către sfinţii părinţi ai acelor vremi”.   Prietenia lor aşadar, ar trebui să fie pentru toţi un model de prietenie. N-a fost prietenie de petrecere, n-a fost prietenie de voie bună sau de joc, sau de pahar, cum este pentru mulţi creştini de astăzi, ci a fost adevărată prietenie îndemnătoare şi îndrumătoare către Dumnezeu. Împreună ne-au lăsat înţelepciunea acelei lumi, s-au botezat, cum era obiceiul în primele veacuri, s-au dus în pustia Pontului, şi au întemeiat acolo cea mai vestită comunitate monastică a tuturor timpurilor, vestita mănăstire din Pont. Aici Sf. Vasile cel Mare petrecând în cugetare deplină, adâncindu-se în studiul dumnezeieştilor scripturi, a scris opera sa nemuritoare – „Hexaimeron”, pe numele grecesc, care înseamnă „despre cele 6 zile ale creaţiei”, operă care stă şi astăzi la îndemâna oricui vrea să înţeleagă despre crearea acestei lumi şi despre sensul pe care Dumnezeu îl înscrie în creaţia Sa, în zidirea Sa, în făptura Sa. Aici, în această mănăstire, Sf. Vasile cel Mare a scris, de asemenea, opera regulile pentru monahi „Regulile mari şi mici” care stau la temelia organizării monastice până la sfârşitul lumii, operă care a fost preluată nu numai de ortodocşi ci şi de occidentali, de catolici, la întemeierea mănăstirilor lor.

Sf. Ioan Gură de Aur, ca să prezentăm viaţa lor câte puţin, în paralel, s-a născut cu câţiva ani mai târziu, pe la mijlocul secolului al IV-lea. A trăit vreo 63 de ani. S-a născut dintr-o familie păgână la început: tatăl său, pe nume Secundus, era un om de vază al cetăţii Antiohiei Siriei, unde s-a născut el. A fost singur la părinţi, fiindcă tatăl său a murit pe când Ioan abia se născuse. Iar mama sa l-a crescut şi l-a educat cu foarte multe sacrificii – sacrificii, socotesc infinit superioare celor pe care le dăm astăzi cei care dorim să ne sacrificăm pentru copii! În acele vremi, era un sacrificiu suprem pentru o femeie să crească un copil de una singură. A trecut peste toate greutăţile văduviei, cum singur mărturiseşte Sf. Ioan Gură de Aur în cuvântările sale, şi l-a încredinţat pe acesta Bisericii, fiindcă între timp, mama sa se convertise la creştinism.

Ioan Gură de Aur a avut, de asemenea, parte de cea mai înaltă educaţie a timpului său. Şi el a studiat la Atena deşi nu s-a cunoscut pe atunci cu cei doi prieteni – Sf. Vasile şi Grigorie. A studiat şi a devenit o minte atât de luminată încât marele retor, marele orator al antichităţii – Libaniu, ar fi vrut să-l lase pe Ioan în locul său atunci când el n-ar mai fi fost în stare să predea celor care veneau să înveţe oratoria la Atena. Chiar a spus aceste cuvinte, când a fost întrebat pe cine lasă în urma sa: “pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creştinii”…

Şi Ioan s-a botezat, de asemenea, la vârsta majoratului, cum vă spuneam, acesta fiind obiceiul din acel secol. Şi a plecat după aceea în pustie, retrăgându-se doi ani pentru a studia şi pentru a se adânci în cunoaşterea dumnezeieştii Scripturi. Aş face aici o mică paralelă: cum se dobândeşte adevărata cunoaştere a dumnezeieştilor Scripturi, la câte renunţări trebuie să te supui, ce fel de regim de viaţă trebuie să duci ca să ajungi la adevărata filosofie. Nu poţi să duci o viaţă obişnuită în lume şi să ai pretenţia apoi că eşti un adevărat cunoscător şi mânuitor al Sfintei Scripturi. Sunt mulţi creştini sau mai curând aşa zişi „creştini”, care se străduiesc din răsputeri să înveţe pe de rost multe stihuri din Sfânta Scriptură, uneori capitole întregi, şi răstălmăcindu-le greşit, pentru că n-au adevărata filosofie, le pun pe acestea înaintea unor creştini slabi de înger, neiscusiţi, neîntăriţi, şi îi duc şi pe aceştia, ca şi pe ei înşişi la pierzare, cum spunea Sf. Ap. Pavel, în epistolele sale.

Sf. Ioan Gură de Aur ne arată prin viaţa lui cum se dobândeşte adevărata cunoaştere despre Dumnezeu. După ce a petrecut în pustie, a fost chemat de episcopul locului său, al Antiohiei, spre a sluji lui Dumnezeu ca preot mai întâi. Înainte de a ajunge preot, el a scris vestita lucrare “Despre preoţie”, în care arată care sunt adevăratele virtuţi cu care trebuie să se împodobească cel care voieşte să slujească necontenit, întrega sa viaţă lui Dumnezeu. După aceea a fost ales episcop, după moartea bătrânului Flavian, şi a păstorit Biserica lui Dumnezeu până a fost ridicat la rangul de patriarh al Constantinopolului.

Atât de mult cunoştea Sf. Scriptură şi la asemenea înţelegere ajunsese încât de la el ni s-au păstrat până astăzi, interpretări la aproape toate cărţile Sf. Scripturi: la sfintele Evanghelii, la sfintele epistole şi la cărţile Vechiului Testament. Opera sa, am putea spune că este cea mai vastă operă dintre lucrările Sfinţilor Părinţi, păstrată până astăzi în Biserică.

Iată figura acestor doi mari ierarhi: Sf. Vasile cel mare şi Sf. Ioan Gură de Aur, foarte pe scurt.

Sf. Grigorie de Nazians s-a născut într-un mic orăşel cu numele Nazians – de aceea se şi numeşte el aşa. Tatăl său ajunsese episcop al acelei cetăţi, şi la fel, dorind să asigure o strălucită educaţie pentru fiul său, l-a trimis la cetaţile cele mai vestite după cum vă spuneam, ajungând la Atena, şi cultivând aici acea frumoasă prietenie cu Sf. Vasile cel Mare.

A fost chemat apoi de tatăl său să-l ajute la treburile eparhiei sale fiindcă, vă spuneam, secolul al IV-lea n-a fost numai un secol plin de sfinţi, de figuri marcante, ci a fost şi un secol deosebit de frământat de erezii, de învăţături potrivnice. Împăratul însuşi era un promotor al acestor erezii. El spunea între altele, legându-se de Fiul lui Dumnezeu, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că n-ar fi Dumnezeu adevărat, ci doar asemenea cu Dumnezeu, un om deosebit, dar nu chiar Dumnezeu adevărat.

Sf. Vasile cel Mare împreună cu Sf. Grigorie de Nazians au dat un răspuns, socotit la vremea aceea, şi cred – până la sfârşitul veacurilor, definitiv unei asemenea rătăciri de la credinţă. În zadar vin astăzi unii pe la uşile dvs. spunându-vă sau dorind să reînvie acea erezie de acum 1600 de ani: că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, o fi el fiul lui Dumnezeu cum îl numeşte Sf. Scriptură, dar nu Dumnezeu adevărat. În zadar spun, caută ei să reînvie această învăţătură! Fiindcă Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie de Nazians au dat un răspuns definitiv. Îmi aduc aminte, am citit într-una din epistolele Sf. Vasile cel Mare, legat de interpretarea unui cuvânt din Sf. Scriptură, care are atingere cu această învăţătură greşită. Spune undeva Sf. Scriptură, în cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, „mă duc la Tatăl, căci Tatăl este mai mare decât mine”. Şi se folosesc aceştia aşa-zişi „creştini”, martorii lui Iehova în mod deosebit, spunând că prin aceasta putem desprinde clar că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, fiindcă spune că Tatăl e mai mare decât El. Sf. Vasile cel Mare, în interpretarea acestui cuvânt, spune aşa: „niciodată nu sunt comparate între ele decât lucrurile care sunt de aceeaşi natură. Nu vom compara niciodată un copac cu un măr, nu vom compara niciodată un copac cu un animal, fiindcă nu are sens o asemenea comparaţie. Trebuie să comparăm lucrurile care sunt asemenea: fie copacii între ei, fie fructele între ele, fie animalele între ele.”

Acest cuvânt de fapt întăreşte unitatea de natură, de fiinţă a Tatălui şi a Fiului. Când spune Fiul: „Tatăl este mai mare decât Mine”, El spune între altele, că este din aceeaşi fire cu Tatăl. Dacă Tatăl este Dumnezeu, este şi Fiul Dumnezeu. Continuă Sf. Ioan Damaschin această demonstraţie extraordinară, filozofică, şi spune aşa: “Oare Fiul este mai puţin Om decât Tatăl Său? Cum am putea socoti noi că Fiul lui Dumnezeu e mai puţin Dumnezeu decât Tatăl?” Iată pe scurt una din magistralele demonstraţii pe care le-au făcut aceşti sfinţi, aceşti mari ierarhi ai Bisericii, şi răspunsul definitiv, chiar filosofic, pe care l-au dat unora din învăţăturile greşite ale timpului lor.

*

Aş vrea să propun în faţă, în încheiere, câte un episod din viaţa acestor sfinţi care să completeze medalionul acesta, despre figura fiecăruia în parte.

În viaţa Sf. Vasile cel Mare, citim că erau creştinii ortodocşi din timpul său, persecutaţi de multe ori de împărat. Împăratul se numea Valens. Şi împăratul le-a luat chiar câteva biserici pe care a dorit să le dea celor care erau de o credinţă greşită. Împăratul era de o viclenie fără seamăn! Când s-a dus la el Sf. Vasile cel Mare,   să-l mustre pentru fapta sa, fiindcă răpise la Niceea o biserică ortodoxă şi o dăduse arienilor, împăratul, foarte viclean, îi dăduse nişte scrisori de împuternicire şi îl însărcină pe Sf. Vasile să rezolve această problemă. De ce spun că era viclean împăratul? Fiindcă orice atitudine ar fi luat Sf. Vasile cel Mare, dacă ar fi dat-o ortodocşilor, ar fi sărit ceilalţi socotind că sunt nedreptăţiţi. Dacă ar fi dat-o arienilor, ar fi călcat adevărata învăţătură despre Dumnezeu. Şi atunci, Sf. Vasile cel mare, plin de Duhul Sfânt, a recurs la o duhovnicească strategie: i-a chemat pe ortodocşii din acea cetate şi pe arieni deopotrivă. Şi a spus aşa: „să încuiem uşile bisericii, să le sigilăm, fiecare cu sigiliul său, şi ne vom ruga fiecare în mod deosebit câte 3 zile şi 3 nopţi. Şi dacă Dumnezeu va asculta rugăciunea vreunuia dintre ei, şi uşile se vor deschide singure, atunci, a acelora să fie biserica!” Arienii n-au avut cuvânt împotrivă, nu puteau să spună: nu. I-a prins Sf. Vasile cel Mare în undiţa sa. S-au rugat 3 zile şi 3 nopţi, şi uşile au rămas neclintite. După aceea, au început ortodocşii să se roage. Sf. Vasile cel Mare însuşi, s-a rugat cu suspin întreaga noapte. În zorii zilei, au adunat întreaga mulţime şi au plecat înspre biserică cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!” Iată cît de veche este această cântare în Biserică! Când Sf. Vasile cel Mare a ajuns în faţa bisericii, îmbrăcat în toate veşmintele, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile în sus şi strigaţi cu toţii: Doamne miluieşte!”. Şi zicând aşa, a atins uşile bisericii, care erau păzite de armată şi sigilate; şi atingându-le cu Sfânta Cruce de trei ori, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”. S-a făcut un cutremur, uşile s-au deschis singure, şi tot poporul a dat slavă lui Dumnezeu. Este inutil să mai spunem câtă bucurie a fost atunci pentru ortodocşi. Este, cred, un amănunt din viaţa lui care nu trebuie să treacă neobservat. Trebuie să fim încredinţaţi de adevărul pe care îl mărturisim, de credinţa pe care o mărturisim ca şi ortodocşi. Nu trebuie să ne ruşinăm de credinţa noastră! Nu trebuie să o afişăm doar ca pe o calitate care ne prezintă în faţa lumii! Trebuie să mărturisim cu adevărat această calitate! Prin faptele noastre, care să fie bineplăcute lui Dumnezeu, prin cuvintele noastre care să nu fie niciodată de hulă, niciodată cuvinte de jignire la adresa altora. Prin gândurile noastre care să nu fie niciodată judecătoare ale faptelor şi vorbelor celor din jurul nostru. Aceasta înseamnă a fi cu adevărat ortodox, aceasta înseamnă să ai măcar atâta credinţă, care „poate să mute şi munţii”!

Sf. Ioan Gură de Aur, ca să-i completăm şi lui medalionul, vă spuneam că a scris foarte multe lucrări, multe opere, interpretând Sf. Scriptură. Şi vă spuneam în acea paralelă, cum ar trebui să vieţuim ca să dobândim adevărata învăţătură despre Dumnezeu: cu renunţări, cu retragere. Ni se spune în viaţa lui, că el, ca şi patriarh, avea o mare putere în Imperiu, şi de multe ori veneau la el să solicite ajutorul său, să mijlocească pe lângă împărat, foarte multă lume. Şi odată, a venit la el unul din cei mai mari oameni ai timpului său, unul din apropiaţii împăratului, un sfetnic. Şi acesta îi solicita ajutorul, şi Sf. Ioan Gură de Aur i-a promis că va mijloci pe lângă împărat, ca să-i elucideze problema: o pâră mincinoasă împotriva lui.

Sf. Ioan îl chemase să-i dea un răspuns înainte de a intra el la slujba de miezul nopţii. Sfinţii acelor vremi, ca şi sfinţii dintotdeauna, au petrecut întotdeauna în priveghere. Nopţile n-au fost pentru ei numai un prilej de odihnă, ci prilejul şi de a se adânci în slăvirea lui Dumnezeu. Îl chemise deci, înainte de miezul nopţii ca să-i dea un răspuns. Ucenicul care îl slujea pe Sf. Ioan, stătea întotdeauna la uşa chiliei sale. Şi când a venit acest guvernator, acest sfetnic, i-a spus ucenicului să-l anunţe, că a venit. Ucenicul, care era un om foarte smerit şi nu îndrăznea să-l supere pe Sf. Ioan, s-a uitat mai întâi pe gaura cheii, să vadă, dacă cumva Sf. Ioan doarme, se odihneşte sau poate cu cineva, şi n-a îndrăznit să intre pentru că lângă Sf. Ioan Gură de Aur, stătea cineva şi vorbeau în taină. Şi i-a spus guvernatorului:“nu pot să-l deranjez! Vino mâine, fiindcă el va merge la slujbă îndată.” A venit în a doua noapte şi s-a întâmplat la fel. Iarăşi, intrase cineva mai devreme şi stătea de vorbă, în taină, cu Sf. Ioan Gură de Aur. În a treia noapte a venit mai devreme, şi iarăşi l-a rugat pe ucenicul său să îl anunţe. Ucenicul, făcând la fel, s-a uitat şi din nou a văzut pe cineva stând de vorbă în taină cu sfântul. Nemulţumit oarecum de acest lucru, guvernatorul s-a lăsat păgubaş. După vreo câteva zile, Sf. Ioan îşi cheamă ucenicul şi îl întreabă – zice: trebuia să vină, într-una din zilele trecute, înainte de utrenie, un guvernator. Trebuia să vorbesc ceva cu el. Şi ucenicul îi răspunde: a venit în fiecare seară. A fost chiar punctual dar, nici eu nu ştiu cum se face, poate că n-am fost atent, cineva întotdeauna i-o lua înainte şi intra el mai întâi şi n-a vrut să vă deranjeze. Dar n-a intrat nimeni! Cum arăta acel om? Şi ucenicul uitându-se în odaia sfântului, a văzut aproape de masa la care scria, icoana Sf. Ap. Pavel. Uitându-se spre icoană, a exclamat plin de uimire: Acesta era! În faţa Sf. Ioan Gură de Aur, pe masa lui de lucru, era una din cărţile de interpretare ale epistolelor Sf. Ap. Pavel. Iată cum se face tâlcuirea adevărată a Sfintei Scripturi. Iată ce viaţă trebuie să ai, ca să poţi interpreta cum se cuvine Sf. Scriptură. Nu poţi să o interpretezi după mintea ta. Nici sfinţii n-au făcut-o, cum să o facem noi?? Trebuie întotdeauna să ne lăsăm călăuziţi de operele, de cuvintele sfinţilor părinţi. De aceea, preotul, de nenumărate ori, adaugă în cuvântul său –  „că aşa au grăit Sfinţii Părinţi!” sau indică précis, care sfânt părinte a zis cutare sau cutare lucru. Să nu fie interpretarea aceasta a vreunui preot, ci să fie interpretarea sfinţilor părinţi, a celor care au avut o viaţă îmbunătăţită, binecuvântată de Dumnezeu, şi care au scris, au lăsat nemuritoare opere de înţelegere a Sfintei Scripturi.

Pe Sf. Grigorie de Nazians nu îl găsim în viaţa lui ca pe un mare făcător de minuni. Totuşi, aş vrea să vă pun în faţă şi din viaţa lui, un aspect care să ne ajute să înţelegem mai deplin, figura sa extraordinară. Vă spuneam că el fusese chemat de tatăl său care era episcop în Nazians, să-l ajute la treburile eparhiei sale. Fusese hirotonit episcop pentru un orăşel din Asia Mică, pe nume Sasima. Şi, era un om care iubea atât de mult liniştea şi singurătatea, încât n-ar fi vrut, pentru nimic în lume, să plece din acest orăşel. Venea la cetatea sa natală – Nazians, numai atunci când era chemat de tatăl său. Cuvânta acolo, aducea creştinii din nou la adevărata închinare, şi se retrăgea în micul său orăşel – Sasima, care era ca un sătuc de astăzi, nu mai mare decât un sătuc.

Totuşi, viaţa sa extraordinară ajunsese cunoscută în imperiu, şi ajunsese cunoscut prin opera sa extraordinară, prin cuvântările sale deosebit de profunde. Atât de mult a învăţat despre Sf. Treime şi a adâncit învăţătura Sf. Treimi, încât contemporanii săi ajunseseră să-l considere un mare filosof. El era socotit “mintea cea mai luminată a filosofiei acelei vremi”.

La Constantinopol, în 381, începuse o adunare foarte mare a episcopilor din toată lumea, numită sinod – al doilea sinod ecumenic din lume. Primul se ţinuse în timpul împăratului Constantin. La acest sinod se dezbătea o problemă foarte importantă: unii spuneau că Sf. Duh de astă dată, n-ar fi Dumnezeu adevărat. Că ar fi un fel de putere a lui Dumnezeu. Aceştia se numeau luptători împotriva Duhului Sfânt. Împăratul era şi el câştigat de această  idee. Şi s-a întâmplat ca patriarhul de Constantinopol al acelor vremi, să moară chiar în timpul şedinţelor sinodului. S-au gândit cum să facă să pună pe altcineva conducător al acestor lucrări. Şi fiindcă Sf. Grigorie ajunsese atât de cunoscut prin opera sa, a fost chemat el. În timpul Săptămânii Patimilor din acel an, el a ţinut în faţa credincioşilor săi cele 5 cuvântări celebre, care îl consacrează ca teolog – „Cele 5 cuvântări despre Dumnezeu”. De altfel, opera aceasta este tradusă în româneşte. Şi, împăratul l-a chemat deci din micul său orăşel să fie patriarh al Constantinopolului. N-a existat o hotărâre plenară a Bisericii. Această hotărâre a fost făcută ocazional, fiindcă aşa fusese situaţia.

Cei care luptau împotriva Duhului Sfânt, când au văzut că sunt biruiţi de cuvântul Sf. Grigorie, s-au legat de acest fapt, şi au socotit că el a ajuns la Constantinopol ilegal, necanonic. Au făcut atâta vâlvă, încât voiau să părăsească lucrările sinodului, şi cu aceasta, ortodocşii n-ar mai fi avut câştig de cauză. În această situaţie, Sf. Grigorie Teologul, a socotit că mai important pentru Biserică era să plece el din acest scaun, pe care cu adevărat îl merita, şi să se retragă din nou în micul său orăşel – Sasima. Acest gest, e un gest de o nepreţuită smerenie. A arătat cum trebuie să vieţuiască cu adevărat un creştin: că nu trebuie să fie niciodată pricină de sminteală pentru nimeni.  Nici atunci când este vorba de stabilirea adevăratei învăţături. S-a retras în micul său orăşel, şi acolo şi-a încheiat viaţa, în vârstă de 63 de ani.

*

Toţi trei n-au trăit mult, şi cu aceasta vreau să închei, au trăit puţin. Pentru oamenii de astăzi, noi mai obişnuim să mergem pe la înmormântări, şi dacă sunt oameni care nu au împlinit 70 de ani, obişnuim să spunem că sunt tineri, au fost tineri. Sf. Vasile cel Mare a murit la 49 de ani, Sf. Ioan Gură de Aur la 61, Sf. Grigorie la 63. Oare lungimea vieţii e ceva foarte de preţ în ochii lui Dumnezeu? Nu cumva modul în care îţi duci viaţa? Aceasta te consacră cu adevărat în faţa lui Dumnezeu: cât de plăcut vieţuieşti înaintea lui Dumnezeu! Dacă ne declarăm ortodocşi, să vieţuim ca şi ortodocşi. Avem exemplul vieţii Sf. Ierarhi pe care astăzi noi îi prăznuim. Nu este o prăznuire mai importantă, mai de preţ, decât cea pe care o facem prin faptele noastre!

Îl prăznuim pe Sf. Vasile dacă avem mila pe care a avut-o el faţă de toţi oamenii! Dacă avem îngăduinţa lui faţă de toţi, dacă avem statornicia în credinţă pe care a avut-o Sf. Vasile cel Mare.

Suntem cu adevărat următori ai Sf. Ioan Gură de Aur dacă cercetăm cuvintele pe care el le-a rostit! Una din femeile care asistau la predicile sale, l-a numit „Gură de Aur” şi i-a adresat în biserică aceste cuvinte: „fântâna cuvintelor tale este atât de adâncă şi funiile minţilor noastre neputincioase pentru a sorbi din această apă, pentru a scoate această apă la lumină!” Dacă sorbim din cuvintele sale, avem acces la apa nepreţuit de bună, de curată, de limpede, a adevăratei învăţături despre Dumnezeu! Pe Sf. Ioan Gură de Aur îl prăznuim, aşadar, prin faptele sale, prin atitudinea sa de consecvenţă cu ceea ce a învăţat, încât până la urmă a suferit exilul, dar n-a abdicat de la propovăduirea adevăratei învăţături!

Pe Sf. Grigorie de Nazians îl vom prăznui în mod deosebit, ori de câte ori ne vom smeri în faţa altora. Când vom avea atitudinea plină de înţelepciune de care el a dat dovadă în momente cruciale pentru Biserică!

Iată, pe scurt, spun din nou, viaţa acestor mari ierarhi ai Bisericii, viaţa acestor cu adevărat luminători ai Bisericii, care strălucesc pe cerul neasemuit de bogat în sfinţi al Bisericii, ca cei care sunt – „treime de arhierei”, treime care propovăduieşte necontenit slava lui Dumnezeu cel în Treime slăvit! Amin.

Această predică a fost rostită

în data de 30 ianuarie 1999 (?)

de Pr. Prof. Anchidin Dănuţ – Gabriel,

Directorul Seminarului Teologic

“Mitropolitul Dosoftei” din Suceava,

 la hramul Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi”

 din cartierul G. Enescu, Suceava.

2 gânduri despre &8222;Predică la Sfinții Trei Ierarhi&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s