Arhimandritul Teofil Panait – o viată mult prea scurtă


” Se spune că citind mai mult citesti mai bine, rugîndu-te mai mult te rogi mai bine, pictînd mai mult pictezi mai bine, vorbind mai mult vorbesti mai bine, scriind mai mult scrii mai bine si tot asa. În toate există un exercitiu…

Într-una din clipele mele de retragere, reculegere si meditatie în linistea odăii de la Biblioteca Mănăstirii Secu, acolo unde, din darul lui Dumnezeu, îmi duc ascultarea ca un prinos de jertfă pentru Hristos, am avut bucuria de a răsfoi adeseori pagini cu slove vechi. Căci nu numai trupul, ci si sufletul si mintea au nevoie de hrană. Mai ales cînd îti apleci privirea si inima peste chipurile însemnate de altădată, acestea prin viata lor, te îndrumă să înveti din greselile sau împlinirile acelor vremuri. Mintile luminate sînt de părere că cine îsi uită trecutul este condamnat să-l repete. Cred însă că unii oamenii sînt mai puternici decît contextul în care trăiesc, decît istoria…
Între anii 1978 – 1981, trei preoti români: Părintele Irineu Ilie (+1986), Părintele Teofil Panait (+1992) si Părintele Irineu Ioan Crăciun puneau bazele primei Biserici Ortodoxe din Irlanda, cu adresa în 47 Arbour Hill, Dublin 7, recunoscută de toti străinii ca fiind prima „Ctitorie de suflet Românească“ din această tară. Ea a devenit astfel Biserica-Mamă a tuturor credinciosilor ortodocsi trăitori în Irlanda, indiferent de etnie sau limba vorbită. A fost o mare bucurie si binecuvîntare pentru acele vremuri, ce s-a perpetuat în timp. Astăzi acest gest ne onorează si înnobilează inimile, stiind că Părintii Irineu Ilie si Teofil Panait au fost vietuitori ai Mănăstirii Secu. Acestia au făcut cinste atît mănăstirii, cît si Bisericii, în lucrarea misionară pe care au săvîrsit-o cu nădejde la Domnul pe parcursul întregii vieti. „Adeseori revenea la Secu, culegînd de fiecare dată cîte un parfum de nostalgie ce se odihnea parcă pe cerdacurile si aleile vechii chinovii“.
Amîndoi si-au scris o pagină frumoasă de existentă în această lume, ce uneori parcă a fost prea vitregă cu dînsii… Memoria le este pretuită nu numai prin faptul că au studiat în Irlanda, au fost Superiori la Locurile Sfinte si Reprezentanti ai Patriarhiei Române la Ierusalim, stareti de mănăstiri, cît mai ales prin adierea de smerenie pe care au lăsat-o în urma lor…
Arhimandritul Teofil Panait s-a născut la 4 aprilie 1953, în comuna Sirna, din judetul Prahova ca un dar a lui Dumnezeu. A absolvit Seminarul Teologic din Bucuresti, continuînd studiile superioare la Institutul Teologic Ortodox tot din Bucuresti. Aici si-a sustinut lucrarea de licentă la catedra de muzică bisericească. Fiind doritor de o viată aleasă, dăruită în totalitate lui Dumnezeu, în septembrie 1977 este închinoviat la Mănăstirea Secu din judetul Neamt. La 7 ianuarie 1978 a fost tuns în monahism, iar la 30 iulie, acelasi an, a fost hirotonit diacon. Printre talantii pe care i-a primit de la Dumnezeu a fost si acela de a înfrumuseta slujbele prin vocea melodioasă pe care o avea si o cultivase de-a lungul anilor, spre a înmulti darul ce l-a primit de la Dumnezeu. Astfel, fiind putini tinerii care păseau pragul mănăstirilor si îmbrătisau viata monahală, pentru modul deosebit în care slujea si îl slăvea pe Dumnezeu, este transferat diacon la Catedrala Mitropolitană din Iasi în septembrie 1978, unde va sluji cu bucurie spre folosul Bisericii. Pentru calitătile sale alese, în februarie 1979 este trimis la o bursă de studii în Irlanda, la Universitatea Pontificală din Maynooth, unde urmează cursurile de doctorat, fiind unul dintre putinii ortodocsi care au studiat la această Universitate. Tot în acea perioadă este trimis la studiile de doctorat si Părintele Irineu Ilie, viitorul staret al Mănăstirii Secu, tot la Facultatea de Teologie din Maynooth – Dublin (Irlanda). Acestea se petreceau în timpul stăretiei la Mănăstirea Secu a Părintelui Arhimandrit Gherontie Stefan. Întorcîndu-se acasă, în februarie 1982 îsi reia activitatea la Catedrala Mitropolitană din Iasi. Aici a aflat multă mîngîiere si folos duhovnicesc stînd în preajma raclei Sfintei Cuvioase Parascheva, cea care strecoară discret în inimile multora daruri duhovnicesti si bucurii sfinte… Este hirotonit ieromonah la 14 martie 1982, iar peste o lună, la 1 aprilie 1982, îi este încredintată functia de Superior al Asezămintelor românesti din Tara Sfîntă, unde a rămas pînă în primăvara anului 1986, cînd a venit la Bucuresti, fiind numit staret al Mănăstirii Cernica pînă în anul 1990. Adeseori revenea la Secu, mănăstirea sa de metanie, culegînd de fiecare dată cîte un parfum de nostalgie ce se odihnea parcă pe cerdacurile si aleile vechii chinovii. Le spunea monahilor si fratilor pe care îi întîlnea în cale să-si transmită unii altora, nu numai poverile si supărările vietii, ci mai ales bucuriile si împlinirile, pentru a le deveni astfel crucea mai usoară de purtat:„Cugetînd la cele ascunse despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosintă, bun, cuminte, blînd, darnic după putere, drept, necertăret si cele asemenea“.
În perioada următoare anilor 1990 va fi preot slujitor la Mănăstirea Ciorogîrla din comuna Samurcăsesti, judetul Ilfov si director al Asociatiei Bisericilor Crestine din România, pînă la data de 13 februarie 1996, cînd trece la Vesnicele Lăcasuri, în urma unei boli cronice, netratată la timp. Dar asa cum spunea odinioară Sfîntul Ioan Hrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolului: „moartea nu e moarte, ci plecare si mutare de la cele mai rele la cele mai bune“.
Era un bun cîntăret si compozitor de muzică bisericească de traditie bizantină. A compus alături de Părintele Arhidiacon Sebastian Barbu Bucur numeroase cîntări, printre cele mai cunoscute fiind „Si ne auzi“, (glas 8, Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur pentru slujba cu Arhiereu).

Deschizînd si cufărul de amintiri ale părintilor mai vechi din Mănăstirea Secu, pe lîngă datele ce le-am asezat discret pe hîrtie, am cules multe suspine, regrete si luminite în ochi pentru cei doi părinti. Gîndurile lor s-au încheiat solemn cu slovele „părinte, au murit amîndoi mult prea devreme…“ Omul este un altar de jertfă, iar pentru crestin, orice pămînt străin îi este patrie si orice patrie îi este un pămînt străin. Asa a fost si cu regretatul Părinte Arhimandrit Teofil Panait. Am rezemat la loc, în raft, registrul cel vechi si plin cu nume, meditînd la cele găsite. Filocalia ce o aveam deschisă pe marginea mesei de lucru m-a ajutat să închei cu multumire în suflet si această zi, simplă si obisnuită pentru unii, nouă pentru altii. Ochii mi s-au aplecat ascultători pe rîndurile Sfîntului Antonie cel Mare, ce parcă îmi soptea mai actual ca niciodată: „Cugetînd la cele ascunse despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosintă, bun, cuminte, blînd, darnic după putere, drept, necertăret si cele asemenea. Căci aceasta este avutia sufletului care nu poate fi niciodată furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea si să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău si a păcătuit, ci mai bine este să-ti cauti de păcatele tale si să privesti în tine purtarea ta, de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveste pe noi dacă altul este rău?“.

Mulțumiri Părintelui Hrisostom Filipescu pentru acordul dat spre publicarea articolului pe acest blog.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s