Dezvoltarea muzicii din primele veacuri creştine pâna în epoca cucuzeliană


Surse ale cercetării în primele IV veacuri

articol semnat de psaltul Ion Marian

Primul mileniu creştin relevă, din punct de vedere muzical, o perioadă destul de incertă atât în cultura apuseană cât şi răsăriteană. În pofida încercărilor de sis­tematizare a acestei perioade, o abordare concretă este dificil de realizat pentru faptul că, în aceste veacuri, documentele muzicale sunt extrem de rare şi suportă interpretări contradictorii.

Ambele tradiţii, atât cea gregoriană (fără îndoială, teritoriul cel mai bine cu­noscut şi cercetat) cât şi cea bizantină îşi au originea în practica oratorică a Sfintei Scripturi privită în context liturgic. Mare parte din textele sacre au intrat în cadrul serviciilor liturgice mai degrabă prin cântare şi declamare decât prin citire, practi­că comună nu numai creştinilor ci şi religiilor vechi (islam, hinduism, budism).

Din păcate, istoria nu mai conservă nici un tratat despre muzica ecleziastică din perioada creştină timpurie. Cei care au exprimat puncte de vedere muzicale în context liturgic au fost, marea majoritate, oameni ai Bisericii.

Scrierile patristice ale Sfinţilor Părinţi constituie sursa principală de infor­maţie cu privire la muzica liturgică şi mentalitatea muzicală a timpului. Eusebiu de Cazarea[1] şi Sfântul Ieronimmenţionează despre o lucrare a Sfântu­lui Justin Martirul şi Filosoful (100-167) intitulată Psaltes, lucrare care a atras atenţia, peste şapte secole, chiar şi patriarhului Photius (IX). Deşi a supravieţuit aproape o mie de ani fiind considerat de patriarh ca indispensabil studierii mu­zicii de cult, tratatul este astăzi pierdut.

Sfinţii Ignatius al Antiochiei, Tertulian (293-373), Clement din Alexandria, Sfântul Athanasius (296-373), Sfântul loan Chrysostomul (350-407), istoricii Eusebiu de Cezarea (260-339), Sócrates Scholasticus (380-450), Sozomen (†450), Philostorgius (368-433), Theodoret din Cyrhus (386-466), Cassiodorus (485-580) sunt câteva dintre personalităţile care au oferit detalii asupra practicii muzicale a tim­pului lor în omiliile, scrisorile ori comentariile biblice.

O categorie, destul de restrânsă însă, este aceea a scriitorilor necreştini. Philon din Alexandria (20 î.d.Hr. – 40 d. Hr.) vorbeşte despre o practică responso-rială în cântul comunităţilor iudeo-gnostice, practică pe care Eusebiu afirmă că se poate regăsi în cântul primilor creştini[2].

O referinţă interesantă face şi Pliniu cel Tânăr (114), fost guvernator al Bithyniei, într-o scrisoare adresată împăratului Traian: Ei cântă alternativ în versuri un imn lui Hristos ca unui Dumnezeu, îndemnându-se, ei înşişi, cu un solemn jurământ car esâ-i ferească de orice faptă  rea. [3] Însă este posibil ca acest dialog să vizeze mai de grabă ritualul botezului decât un imn cântat de două coruri.

Referirile nou-testamentare la cântul creştin timpuriu provin, în cea mai mare parte, din Epistolele Sfinţilor Apostoli Pavel şi Iacov şi din Apocalipsă. “Unii cercetători acreditează ideea că psalmii (psalmoi), imnurile (hymnoi, cântările de laudă) şi cântările duhovniceşti (odai pneumatikai) reflectă trei forme muzicale: psalmii Vechiului Testament, imnurile sau cântările bisericeşti şi cântările melismatice precum aliluia”[4]

Imaginaţia cercetătorilor este stimulată şi de interpretările alegorice ale scrierilor sacre . Sfântul Ioan Hrisostom  afirmă, spre exemplu, că imnurile sunt superioare psalmilor pentru că, în timp ce categoria secundă (psalmii) aparţine omului, imnul este cântarea înge­rilor [5]. De asemenea Apocalipsa este o alta sursă de interpretări alegorice. Pe de o parte, liturghia descrisă în acest text (cartea mai sus menţionată) nu trebuie înţeleasă ca o prezentare ad litteram a unei liturghii pământene iar pe de altă parte, cântarea îngerilor înaintea tronului Mântuitorului ca şi instrumentele muzicale folosite au un scop pur simbolic îm­preuna lor cântare formează o simfonie cosmica, o cântare nouă .

Scrierile care privesc dezvoltarea liturgică şi disciplinele monastice sunt, în egală măsură, importante. Constituţiile Apostolilor (380), regulile Sfântului Vasile cel Mare (329-379), De institutis coenobiorum de Ioan Casian (-360-435), vieţile sfinţilor, canoanele conciliilor etc, pot fi considerate surse importante pentru înţelegerea muzicii sacre şi a rolului ei în context liturgic.

Retrospectiva asupra secolelor IV – XIII

Odată cu convertirea imperiului roman la Creştinism de-a lungul secolului IV, credinţa creştină se schimbă, dintr-un cult secret persecutat, practicat în cata­combe, într-o religie liberă care se desfăşura şi celebra în forme publice în marile bazilici imperiale conduse prin autoritatea episcopilor locali. Inevitabil, în cadrul acestor practici, muzica a avut un rol covârşitor. Mărturiile epocii oferă imaginea unui cadru liturgic în care comunitatea participa la un dialog al cărei invariabil refren la psalmii cântaţi era preluat de un solist şi/sau comunitate. Aceste texte erau cântate la ocazii şi în zile speciale ale calendarului liturgic, devenind, an de an, permanenţe care au creat o solidă tradiţie.

De-a lungul secolelor VI-VII repertoriile de cânt au fost completate. Fieca­re mare oraş, regiune sau mănăstire a elaborat un corp complet de cântări care să acopere toate evenimentele liturgice importante ale anului. Fiecare localitate a impus propria tradiţie care, de cele mai multe ori, diferea de cea a altor centre. De departe, însă, cea mai influentă dintre aceste tradiţii a fost ritul local al Ieru­salimului. Mănăstirile deşertului egiptean au fost, în mare măsură, imitate atât de mănăstirile apusene cât şi răsăritene, în Egipt existând, mai degrabă, o varietate de practici decât un singur ritual unificat.

Ca şi marile oraşe precum Roma, Constantinopol sau Ierusalim, şi Alexan­dria a avut propriul ei rit local, chiar dacă totuşi influenţa sa a fost destul de limi­tată la acea perioadă, exceptând, fireşte, cadrul ei geografic imediat.

“Manuscrisele cele mai timpurii care conservă aceste repertorii de cânt local datează din secolul al VIII-lea. Ele sunt însă fragmentare şi cuprind numai texte, fară notaţie muzicală. Este, probabil, cea mai frustrantă perioadă pentru cercetă­tori, deoarece, documentaţia scrisă este relativ rară şi disparată.”[6]

Secolul IX aduce cu sine o consolidare a ritualului, atât în sferele cultu­rale vorbitoare de limbă latină cât şi în cele vorbitoare de greacă. Recuperat după expansiunea militară iniţiată de noua religie apărută — Islamul — şi după declinul cultural al secolelor de dinainte, atât Apusul cât şi Răsăritul inaugurează un pro­ces de reorganizare a tradiţiilor locale miriapode într-un singur şi uniform rit de­rivat din tradiţia capitalei spirituale a regiunii.

Abia începând cu secolul X se poate vorbi de o configuraţie clară a muzicii răsăritene şi a rolului ei în context cultural european. Nevoia de a dezvolta o tra­diţie uniformă şi la nivelul cântului a dus la crearea şi dezvoltarea unui sistem de notaţie muzicală şi a unei literaturi teoretice pentru explicitarea acestei muzici. Primele sisteme nu au fost decât încercări aflate la început de drum, venite din diferite părţi ale lumii creştin-răsăritene menite să finalizeze efortul susţinut de a surprinde printr-un corpus semiografic dimensiunea orală a acestei arte.

În acelaşi secol X – moment de răscruce în evoluţia culturilor muzicale ale Europei creştine şi lumii ebraice – un alt mare centru spiritual îmbogăţeşte lu­mea ortodoxă – Athosul. „Acest important punct de reper duhovnicesc intră în istoria Bizanţului, a lumii şi a întregului monahism ortodox, ca cea mai autentică si constantă vatră de spiritualitate şi trăire în Hristos în al doilea mileniu al creş­tinismului european.”[7] Prin marea personalitate a Sfântului Athanasios, Grădina Maicii Domnului devine – la 963 – una din marile biblioteci pnevmatice în care s-a dezvoltat o bogată spiritualitate şi care a conservat o cultură manuscrisă şi o artă ce vieţuiesc şi astăzi. începută iniţial la Marea Lavră şi continuată mai apoi la Mănăstirile Vatoped, Iviron, Filotheu, Xiropotamu etc, tradiţia monastică pen­insulară a lăsat umanităţii aproximativ 12.000 de manuscrise, atât muzicale cât şi nemuzicale57. Cercetări recente relevă faptul că bibliotecile athonite conservă astăzi – 3000 de codice muzicale, lucru ce indică un procent de 25 % din numă­rul total al manuscriselor.[8]

Începând cu secolul XII, odată cu maturizarea liturghiei bizantine şi cu dezvoltarea unei arte interpretative ridicate, sursele muzicale scrise în notaţie medio-bizantină transmit cu exactitate un corpus monodie solid, din care, o parte importantă, con­servă şi transmite o anumită dimensiune a tradiţiei timpului. Notaţia Medio-Bizantină în schimb, “reprezintă o uniformizare a tradiţiilor dis­parate de notaţie, facându-se, astfel, trecerea de la un sistem imperfect la unul defi­nit şi explicit, proces care s-a petrecut atât în Biserica apuseană cât şi în cea slava. în această perioadă, melosul conservat în codicele paleobizantine sunt copiate într-o diastematică precisă. Este posibil ca de pe acum să se fi petrecut primul pas spre exi-ghisirea (tălmăcirea) muzicii bizantine, în sensul că sistemele paleobizantine nu au surprins decât o anumită parte a tradiţiei orale, pe când, prin intermediul nota­ţiei medio-bizantine această tradiţie este mult mai precis reţinută. Noul sistem de notaţie produce o turnură decisivă în istoria muzicii bizantine.”[9]

În secolul XIII, are loc o transformare radicală dată de fenomenul kalophoniei, al înfrumuseţării şi ornamentării creaţiilor. Naşterea acestui idiom – idiomul kalophonky presupune o perspectivă total diferită în cadrul culturii muzicale manuscri­se prin care marii maiştri ai acestei perioade, profesori ai unei arte milenare predate fie în marile centre monahale, fie în universitatea constantinoplitană, au recreat reperto­riul secolelor X-XIII în spiritul noilor tehnici de compoziţie, fără a se depărta de tradi­ţia înaintaşilor şi fără a strica calea vechilor creaţii. Figura centrală şi maestrul tuturor a fost Ioannes Cucuzeles care, reuşind să lase o operă teoretico-muzicală substanţială şi să îmbogăţească considerabil semiografia cheironomică. întregul corpus semiografîe de după el îi va purta numele până în pragul secolului al XlX-lea.[10]

Perioada secolelor XII-XIV reprezintă, pe de o parte, o încercare de conser­vare a stilului vechi tradiţional prin convieţuirea în paralel a acestui repertoriu cu cel nou, iar pe de altă parte, deschide drumul unui stil personal, individual. Această epocă este, în acelaşi timp, un apărător şi un păstrător al trecutului dar şi cea care face pasul spre viitor.


[1] Eusebiu de Cezareea ,  Istoria bisericească, in P.S.B., vol.VI, Ed.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1985, cap.8, pag.140.

[2] Ibidem,pag.140

[3] Pliniu cel Tânăr, Epistole, scr.93, apud  Nicolae Gheorghiţă, Muzica bizantină- scurtă prezentare, în Glasul Bisericii, nr 9-10, Bucureşti, 2006, pag. 378

[4] Nicolae Gheorghiţă, art.cit., pag. 378

[5] Sfântul Ioan Hrisostom , Epistola către Coloseni, cap.3 , omilia 9, in P.S.B., vol.XII, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pag.123

[6] Nicolae Gheorghiţă, art.cit,pag. 384

[7] Arhid. Sebastian Barbu-Bucur, Tradiţia românească de tradiţie bizantină la Muntele Athos”, în AMB, vol. IV, CSBI, Iaşi 2002, p. 79.

[8] Ibidem, p.80

[9] Simon Karas, Semiografia muzicii bizantine, Atena, 1933, pag.25, apud  Nicolae Gheorghiţă, art.cit., pag.387

[10] Nicolae Gheorghiţă, art.cit., pag.388

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s